De mai bine de o lună copiii sunt arestați la domiciliu. Toate bolile s-au gândit să vină la noi în iarna asta ca o primăvară, când puteam să cutreierăm în lung și-n lat pe-afară. Așa că, stăm în casă.
La început a fost frumos. Ne-am jucat. Împreună și separat. Cu jucării pe care le uitasem de ceva vreme. A venit Moș Niculae și ne-a adus altele. Ne-am jucat și cu ele. Am făcut puzzle-uri, am construit cu cuburi, am jucat jocuri. La început a fost totul organizat, după care plicitisiți de-atâta joacă am devenit un pic haotici. Și jucăriile au început și ele să se mute prin toate camerele, până când am zis stop-joc. Și-am hotărât să facem ordine. I-am implicat pe amândoi. Totul a durat de 10 ori mai mult.
În fiecare dimineață, când nu mergeam la job, mă gândeam și eu azi ce mai fac cu ei. Amalia ar sta cuminte la birou și ar face teme, ar desena, ar meșteri diverse ornamente. Cu o condiție: să nu se urce Alexandru pe birou și să-i strice tot ce încearcă să facă. I-am dat și lui foi și culori. Dar, fir-ar, tot scosul capacelor de la carioci este mai interesant și desenatul de cochilii pe orice apucă pare mai artistic. Așa că, după câteva încercări, am renuțat.
Joacă cu păpușile a fost și ea o opțiune, vreo 10 minute pe zi, până când fiecare voia același bebeluș, aceeași păpușă, aceeași păturică, același cărucior, același pătuț. Am încercat toate jocurile posibile care să-i implice pe amândoi. Tot ce pornea bine se sfârșea prost și ce pornea prost se termina și mai prost. Am ajuns la ciupituri, bătăi, tras de păr, alergat prin casă. I-am luat împreună și separat și le-am explicat că nu se face să ne caftim, că și-așa situația e cam gri să nu ne facem viața mai grea. Au fost momente, vă spun sincer, când m-am făcut că nu-i aud. S-au împăcat singuri, de cele mai multe ori. Am intervenit doar când am simțit că nu mai fac față situației.
Când au epuizat toate jucăriile, au făcut picnic cu toate păturile din casă, au sărit în pat, s-au spălat de 30 de ori pe zi pe dinți și pe mâini, au dansat, au cântat colinde, s-au uitat și la desene, am gătit cu toții.
Evident, copiii se plictisesc, dar nu mă lasă și pe mine să o fac. Senzorii lor intră imediat în aletă când aș vrea să stau și eu 10 minute pe canapea. Fix în acea secundă au nevoie de morcovi (mulți, minimum 5 le trebuie), vor cutii care sunt sus și nu ajung la ele sau strică ceva. Sunt momente când, dragii de ei, vor să facă ceva din proprie inițiativă. De exemplu, Amalia o ciocolată caldă. Și nu a închis bine capacul de la cutia de lapte. Pe care a pus-o pe un raft mai sus și tot laptele s-a împrăștiat prin tot frigiderul. Ei, cum aș putea să mă plictisesc?
Și o ținem așa, într-un mic haos. Unele zile trec mai repede, altele mai greu. Aștept să treacă și ultimele bubițe de varicelă și probabil atunci vom fi ca niște câini scăpați din lanț. Mie îmi vine să mă duc să cumpăr pâine (deși în mod normal nu e chiar plăcerea mea) și să o aduc în casă firimitură cu firimitură. Amalia s-ar duce oriunde, cum aude că trebuie luat ceva de-afară se îmbracă mai repede ca un pompier căruia îi sună sirena. Alexandru când ne vede că plecăm, așa în haine de casă cum e, își pune cizmele să vină cu noi.
Dar vor trece și astea și vom putea să umblăm iarăși pe străzi, prin parcuri, ore în șir. Oricum, cred că după experiența asta fiecare dintre noi apreciem mai mult mersul la creșă/ școală/ serviciu. Ca să avem timp să ni se facă dor unii de alții.
Tu ce părere ai?