Sunt grasă. Bodyshame-ing la propria persoană e politically corect sau nu? Ei, nici nu-mi pasă! De aceea, voi continua acest text pentru toți cei care au o oglindă acasă, se uită în ea și nu se amăgesc că e bine să ai forme (de cozonac), pentru toți cei care vor să facă ceva și nu știu încotro s-o apuce.
Vă spun de la început că am un șifonier plin cu haine. 50% dintre ele sunt măsura 38/ S, 30% măsura 40/M și restul 42/L. Cum am ajuns la asemenea colecție? E simplu? În vreo 4 ani am pus de mine kilograme cât să fac acest salt pe nesimțite (Simțiți autoironia, da?). Pe-alea mici nu le-am dat în speranța că o să slăbesc într-o zi, de-alea mari nu mi-am cumpărat decât când am constatat că nu mai am haine decente cu care să ies din casă.
Nu vă imaginați că nu am luat măsuri. Am ținut Dukan și-am ajuns la urgențe. Am început Rina de atât de multe ori că m-am plictisit și eu. Am încercat să nu mai mănânc pâine, dulciuri și să am un program de masă mai puțin haotic. Îmi ieșea o zi, hai două, după care venea Paștele, Crăciunul, ziua lu` mamaie, aniversarea vecinului, primul zâmbet al pisicii și trebuiau sărbătorite cum se cuvine. Nu mai zic că am o pasiune pentru pâine cu unt și telemea, orice foitaj cu brânză, paste quatro formaggi, foitaje cu mere, înghețată, prăjituri cu creme, ciorbe, tocănițe. Ce mai la deal, la vale! Îmi place să mănânc. Problema e că nu mai am nici 15 ani să dau jos kilogramele doar nemâncând o zi și sport fac cam cât cobor și urc 4 etaje ca să ies și ajung înapoi în casă. Unde să se ducă toate caloriile alea? Cred că le și plăcea de mine, așa că au rămas aici și s-au împrăștiat peste tot, uniform. Măcar atât.
Când nu îți mai place de tine
Râdem, glumim, dar mie de mine așa nu îmi mai plăcea. E și firesc. Până acum, în afara perioadei de sarcină și imediat după, m-am încadrat în numărul de kilograme care statistic sunt arondate înălțimii mele. În plus, îmi plăcea și mie de mine, lucru mult mai important decât orice în ecuația asta.
Probabil că mai sunt oameni ca mine care au fost 90% din viața lor slabi/potriviți și dintr-o dată s-au expandat ca popcornul în tuciul fierbinte. Știți tăvălugul de sentimente care copleșesc un fost slab ajuns gras. Jena de-a te întâlni cu oameni care nu i-ai mai văzut de ani de zile, jena de-a mai mânca în public de teamă să nu zică lumea ”Ia uite și la ăla/aia cât e și bagă în el/ea ca spartul/sparta!”. Jena de-a mai pune poze cu tine oriunde. Căutatul de haine care să acopere kilogramele în plus. Disperarea de a trebui să cumperi țoale care au niște mărimi care în urmă cu ceva ani ți se păreau că sunt pentru obezi. Stresul zilnic de a căuta ceva de îmbrăcat decent. Starea de spirit de om veșnic ciufut. Dacă ești femeie, sigur te-a felicitat cineva pentru sarcină sau s-a minunat că mai vrei să faci un copil, deși tu ai 2 acasă.
Nu cred că sunt singură în filmul ăsta. De la un timp au început să mă doară și genunchii și nu e cazul să mă gândesc la reumatism la 37 de ani. De aici, gâfâiala cu care urc 4 etaje de zici că am alergat la ultramaraton.
Nu știam încotro s-o apuc. Sunt doxă de teorie de nutriție. Am scris ani de zile despre asta, în majoritatea timpului cu profesorul Mencinicopschi. Știu ce să mănânc, cum și când. Dar te pui cu mintea? Cred cu tărie că nu un nutriționist va descoperi leacul pentru obezitate sau, cel puțin, nu singur. Va avea alături de el un psiholog, un psihiatru și un neurolog. Problema este la cap, uneori și la suflet, și mai puțin una fizică. Nu neg, că am mâncat de multe ori de plictiseală, de nervi, de răsfăț, de tristețe, de bucurie, de toate emoțiile posibile și imposibile. Oricum, foamea reală nu era motivul adevărat în majoritatea cazurilor în care molfăiam ceva.
Conștientizarea că sunt grasă și că trebuie să fac ceva
De vreo două luni am început un proces de educare a creierului personal. Am renunțat încet-încet să mă mai opresc la patiseriile preferate, nu mai fac prăjituri acasă și nici alte mâncăruri care-mi plac și care-mi erau destinate consumului la televizor, am mai tăiat din rația de pâine, până am oprit-o de tot.
Dar nu era suficient. Am slăbit, nu zic nu. Dar eu nu am răbdare. Nu vreau să dau jos 20 de kg într-o zi, dar nici un kilogram într-o lună. Nici nu sunt cea mai organizată persoană cu mine însămi. Pe alții îi pot organiza perfect, știu să le spun ce au de făcut, când, cum și de ce. Când vine vorba să fac eu ceea ce am plănuit, sunt maestră la a lăsa totul în ultimul moment. Uneori îmi iese, alteori nu prea. Cu slăbitul mi-am dat seama că ultimul moment este la cimitir și lucrul ăsta nu mă ajută neapărat, mai ales că aș vrea că ăia care rămân după mine să nu mă tragă-n poze când le explică popa că mă duc în loc cu verdeață.
Așa că, după ce am venit din concediu, deși slăbisem un pic, rochiile din șifonier s-au încăpățânat să nu mă încapă sau să mă facă să arăt ca un cârnat ștrangulat, m-am hotărât să fac ceva. Nu să gătesc, ci să merg la un profesionist care să mă ajute să lupt cu monștrii din capul meu.
La nutriționist
M-am dus la nutriționist cu inima deschisă. M-a descusut legat de obiceiurile mele alimentare, m-a cântărit, mi-a măsurat nivelul de grăsime, m-a trimis la analize (multe) și de apă din organism și mi-a dat o dietă. De-aia mă dusesem, doar.
Nutriționistul mi-a explicat științific, desenându-mi pe hârtie cum funcționează corpul nostru, cum se ard grăsimile și cum se depun. Dieta presupune să mănânc anumite preparate pe care să mi le pregătesc singură, dar și unele date de el, după un program bine definit. Urmează, ca atunci când greutatea se stabilizează, când metabolismul se resetează, să înlocuiesc produsele lor cu mâncare normală, dar în cantități și combinații corecte, care să nu mă mai îngrașe.
Sunt la finalul celei de-a 4-a zile de dietă. Nu am trișat nici măcar odată, deși la mine în sufragerie s-a tăiat un pepene mare, dulce, rece și zemos care era perfect după o zi obositoare la birou. Nu am trișat nici azi când am venit de la serviciu și Amalia a făcut clătite cu fulgi de cocos prin ele. Mâine merg la mamaie la pomană. Dacă reușesc să nu mănânc colivă, pot să spun că am învins.
Nu sunt frustrată de dietă. Știu că la finalul ei o să pot mânca din toate astea câte puțin, nu toate odată, cât să îmi fac pofta. Dar acum trebuie să ajung acolo unde mi-am propus. Cam ca-n poza de mai jos. Sau măcar aproape.
De data asta vă voi reuși și voi împărtăși cu voi experiențele de pe acest drum.
Tu ce părere ai?