Viața cu doi copii

Zilele trecute m-am întâlnit cu o amică și prima ei întrebare a fost ”Cum e viața cu doi copii, ca să știu dacă mă încumet?”. Nu am știut ce să îi răspund exact, pentru că nu am stat în cele 7 luni să analizez situația.

Uneori e frumos. Uneori e haos. Uneori e un vis frumos. Uneori e dezastru. Dar nu e niciodată la fel, în ciuda faptului că facem în fiecare zi cam aceleași lucruri.

Pentru a înțelege ce scriu, spun de la început că sunt o persoană cu un psihic puternic, nervii mei având o rezistență maximă. Puține lucruri mă scot din sărite în relația cu copiii mei: dezordinea și mârâiala. În rest, să fie distracție!

Încă de când am decis sa mai avem un copil am evitat să ne proiectăm în minte un peisaj idilic, ca în reclame. Poate și pentru că nu avem un câine. Ne-am imaginat nopți nedormite, gălăgie, plânsete (și ale bebelușului și ale donș´oarei), gelozii, oboseală și multă iubire. Cu cât s-a apropiat mai mult momentul, cu atât am încercat să ne organizăm mai bine, pentru ca scenariul nostru să nu prindă totuși viață.

Și nu a prins, nu datorită capacității noastre de a pune lucrurile în ordine, ci datorită copiilor. Bebelușul a dormit bine de la început, iar de la 2 luni aproape toată noaptea, sor-sa nu a făcut prea multe crize de gelozie astfel încât perioadele de haos au fost scurte.

Am încercat să pliez tot programul nostru pe cel al bebelușului, dar fără să o stresez pe donș´oară prea tare și să îi spun la fiecare activitate că facem cutare lucru pentru bebe. Primul lucru pe care l-am făcut pentru ea a fost să o iau la prânz de la grădiniță sau în unele zile să nu o mai duc deloc. Apoi, a trebuit să sincronizez programul de somn la prânz al celor doi.

Ei, aici am cam avut de furcă. Ea nu doarme fără mine, așa că în primele luni, el a dormit la el în pătuț, eu cu ea în patul ei. Toate erau bune și frumoase. Bebe adormea. Ea avea chef de vorbă. Și vorbea. Și de la atâta șușoteală, bebe se trezea. Și începea să dea din picioare. Și ea râdea. Și începeam și eu să râd. Și râdeam toți. Se făcea 3 după-amiaza. Ne dădeam jos din pat. Bebe se culca la loc. Donș´oara rămânea nedormită.

Acum că e mai mare și bebe, dormim toți 3. În jumătate de oră, toți 3 sforăim. Nu înainte de a ne hlizi un pic. Bebe mă trage pe mine de nas, pe ea de păr, dar când îi zic ei ”fața la perete, închide gura și ochii”, se lasă liniștea și adormim.

Mâncatul nu a fost o problemă de la început. Acum că bebe mănâncă și altceva decât lapte, îi dau mai întâi lui ca să stea liniștit și apoi urmăm noi.

Ieșitul în parc este o plăcere. Plecatul din casă este mai complicat. Până ne îmbrăcăm toți, până își pune donș´oara milioane de chestii mici în gentuță, până pregătim geanta cu apă, șervețele și ce ne mai trebuie trece o oră. Dar dacă am trecut pragul ușii, totul este bine.

Mă mai enervez, cum să nu mă enervez?! Mai și folosesc un volum ridicat al vocii. Dau pedepse. Cert. Dar și pup, îmbrățișez, mă joc. Da, ne jucăm. Cred că ăsta este secretul. Facem mai totul în joacă. Și am avut și situații de criză, cu donș´oara bolnavă de scarlatină când bebe avea 2 luni, cu donș´oara operată de apendicită acum vreo lună și jumătate, cu o măsea de minte cu o rădăcină care mai avea un pic și îmi secționa un nerv al urechii, ceea ce a dus la operație și nopți albe, cu domnul muncind mult, până târziu. Dar au trecut toate. Acum ni le amintim ca și când am povesti despre altcineva.

Și ca să fiu corectă, am avut și ajutor. Bunicii care au mai luat-o pe donș´oara la ei sau pe amândoi pentru câteva ore ca să putem ieși și noi din casă liniștiți la film, la stadion, nașa care a stat o zi cu bebe ca să putem pleca la munte, bunicii care ne mai fac de mâncare și care ne ajută ori de câte ori le-o cerem.

Mai sunt puțin peste 3 luni și probabil că joaca va deveni serioasă. Donș´oara va merge la școală, eu la serviciu. Atunci va fi adevăratul test al vieții cu doi copii. Probabil că vom fi ca la armată, cu totul organizat pe minute, secunde, chiar și atunci când va trebui să respirăm. Probabil că voi fi mai puțin sensibilă la jucăriile aruncate peste tot și voi aprecia mai mult timpul petrecut împreună. Pentru că sunt convinsă că va fi puțin.

---