De 18 luni încoace își face loc în mine un sentiment atât de complex, de profund, de nedescris practic. Sapă adânc în sufletul meu și își întinde rădăcinile în fiecare celulă a ființei mele. E emoția pe care o trăiesc ca mamă de băiat. Nu știu dacă sunt ochii lui atât de albaștri, nu știu dacă e râsul atât de colorat, nu știu dacă e felul în care miroase, nu știu dacă sunt mânuțele lui calde..Cred că e pur și simplu el, Alexandru.
Asta a fost partea sensibilă a povestirii. Există și o parte haioasă, pentru că mama de băiat este pusă mereu în situații dificile, mai ales dacă a fost mai întâi mamă de fată. M-am obișnuit cu greu cu taifunul, demolatorul, distrugătorul, cățărătorul de Alexandru. Îmi aduceam mereu aminte cum mă pregăteam pentru serviciu când era Amalia mică. Ea stătea pe hol, jos și se uita la mine cum mă fardez. Acum… situația e alta. Îmi dau cu cremă de față cu o mână, cu cealaltă îi întrerup drumul spre bazinul de la wc, unde se tot chinuie de ceva timp să ajungă. Mai scot câte-o jucărie din WC, opresc apa de la cadă căreia îi dă drumul cum scapă din raza mea vizuală, cu genunchii țin închise ușile de la dulapul în care îmi țin toate cosmeticele.
V-ați dat seama, nu este un băiețel prea cuminte, după criteriile stabilite la 1867 toamna. Și nici nu aș vrea, deși este extrem de obositor. Vreau să fie neastâmpărat, să exploreze, să fie curios, să fie activ. Și este. Iar noi nu mai avem nimic la locul lui, de când a început să meargă. Am înghesuit tot ce am putut, pe unde am putut și am lăsat la îndemână doar chestii pe care le poate lua. Chiar și-așa mi-a mai scăpat câte-o carioca, iar acum am un superb model pe-albastru după ușa de la dormitor. Dar este așa de mândru de ce a făcut, că de fiecare dată când intră în cameră îmi arată pictura.
Dar mai bine să lăsăm cateva poze să vorbească despre cât de năzdrăvan este Alexandru. Firele de păr albe nu mi le-am fotografiat, dar ele există.
Tu ce părere ai?