Anul ăsta, de la 37 la 38, a fost anul în care mi-am pierdut o mare parte din copilărie. Eram până de curând fericita posesoare a 5 bunici. 3 ai mei și doi ai lui. I-am asimilat pe toți aceleiași familii și erau toți bunicii noștri. Îi știam acolo. Cât erau ei mai eram și noi copii. Vorbeam cu mamaie la telefon, mergeam la tataie la țară.

Numai că anul ăsta, cam la 4 luni distanță unul de altul, s-au dus 3 dintre ei. O casă a rămas goală, o curte nu va mai fi niciodată scrutată cu privirea de stăpânul ei, iar în altă parte o bunică își plânge singurătatea și de neacceptare a situației nu mai acceptă niciun om pe lângă ea. Practic, am pierdut-o și pe ea, chiar dacă nu fizic.

Mai întâi, în toamnă, a fost tataie. Bunicul cu care am fost la Ploiești să-mi iau prima bicicletă Pegas. Era roșie așa cum o doream eu. Am lipit pe ea o grămadă de abțibilduri cu Beverly Hills 90210. Bunicul meu care ne certa când nu eram ordonate, care ne dojenea când nu aveam grijă de lucruri. Dar era bunicul nostru și era acolo. Într-o noapte m-a sunat mama și am știut. Ea nu mă sună niciodată la ore târzii, cu atât mai mult la 2 sau 3 dimineața. Mi-a fost frică să merg să-l văd altfel decât îl știam, mi s-a rupt sufletul în mii de bucăți când am plecat cu toții spre ultimul lui loc și preotul a început să cânte o chestie cu ”ia-ți adio de la casă și copii”. E copleșitor indiferent câți ani are cel de pe catafalc. Și-așa s-a dus bunicul și tare-mi este dor de el.

Apoi, când de-abia pusesem hainele negre la locul lor, s-a mai dus un bunic. Nu eram foarte legată de el, dar uneori plângem de durerea celor dragi. Se transmite. A rămas o curte goală, dar au rămas și amintiri despre libertatea copilăriei, despre prietenii, despre fericire și aromă de pâine caldă în țest.

Și când credeam că poate trecem în anul viitor cu toate băbuțele noastre la locul lor, au venit semne că nu o să se întâmple asta. Nici măcar n-am fost aici când mamaie s-a dus și ea. Mamaia cu care am stat o bună perioadă de timp când am fost mică. Mamaia Peltica cum îi spuneam când nu puteam să spun Petrica. Și mi-e dor și de ea și uneori aș vrea s-o mai sun când plec de la birou să se mai plângă c-o doare una sau alta și să-mi povestească despre ce-a mai fost la Acces Direct.

Cu cât înaintăm în vârstă cu atât pare că nu mai putem avea parte de bucuria și fericirea aia pură. Pentru că undeva în inima noastră rămân niște găuri pe care nu le mai poate umple nimic.

Și, totuși, nu vreau să intru în noul meu an atât de tristă. Dar am vrut să scriu despre ei, pentru că, de fapt, anul meu 37 a fost despre pierderile astea.

Rămân recunoscătoare pentru restul oamenilor și pentru tot ce înseamnă viața mea. Sunt recunoscătoare pentru că am niște prieteni fantastici pe care îi iubesc necondiționat. Sunt recunoscătoare pentru familia mea—copii și soț—, dar și pentru cea extinsă—părinți, soră, soacră, cumnată, nași și fini. De fapt, ei îmi sunt și prietenii de mai sus pe care am zis că îi iubesc.

Anul ăsta am câștigat alături de mine niște oameni de încredere de care cred că mă va lega o prietenie adevărată. Mulțumesc Ana și Geta!

Sunt recunoscătoare pentru tot ce am și pentru tot ce n-am. Chiar și ce n-avem ne face să visăm, să ne perfecționăm, să lucrăm cu noi înșine, să vrem, să ne depășim limitele.

Ce-mi doresc la anul? Sincer aș vrea în primul rând să nu mai moară nimeni și să nu se mai îmbolnăvească nimeni. Complicat, dar eu tot sper să terminăm și anul 38 în aceeași formulă.

Hei! Mulțumesc că ai citit până la sfârșit. Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like paginii CRISTINA CALIN BLOG! Sigur vei mai citi lucruri interesante.