Nimic.
Nepăsare.
Neputință.
Neîncredere.
Neșansă.
……..
Asta ei! Noi, cei 50.000 am fost acolo. Ne-am luat bilete, am fugit de pe la birouri, unii dintre noi probabil că au luat trenul sau poate microbuzul și au venit la meci. S-au așezat pe scaun. Și-au frecat palmele și s-au apucat de treabă. De încurajat echipa. Cu o oră înainte de meci stadionul fierbea. 50.000 de suflete alb-roșii visau cu ochii deschiși. Noi, la fel ca toți ceilalți ne făceam planuri. “Mamă, ce facem mâine la muncă?! Că o să ne culcăm târziu și o să fim rupți de oboseală.”. Mai ales după gol.
Când s-a cântat imnul ăla cantat de Vama Veche sincer îmi venea să plâng de emoție. Era așa de frumos, de grandios momentul.
În fine.
La pauză,bucurie mare. Toată lumea făcea planuri de petrecere. Cred că și la vestiare la fel. Pentru că jocul băieților (sau al fazanilor cum, pe bună dreptate, le-a zis Cornel Dinu) a arătat groaznic.
După golul 2 voiam acasă. Mi-am adus aminte că mi-era foame, că mi-era sete, că mă trezisem de la 7 fără un sfert dimineața. Galeria era înmărmurită. Elias stătea jos, se uita la meci, nu mai spunea nimic. Este pentru prima dată când merg eu la stadion și Elias renunță să își mai încurajeze echipa. PENTRU PRIMA DATĂ! Era ca un monument al tristeții, cum stătea acolo , cu picioarele încrucișate turcește, cu microfonul în mână, fără să zică nimic.
Pentru prima dată am plecat de la meci înainte de fluierul final. Fără să am regrete. Fără să mă uit înapoi.
Trist!
Foarte trist!
Nimic.
Tu ce părere ai?