”Coiuuu, coiuuuu…!” Hai, că nu m-am apucat de scris prostii! E Alexandru bucurându-se că vede mașina de gunoi.
”Tata, coi!” Nici asta nu e vreo prostie. E tot Alexandru spunând că vrea să joace gol, adică fotbal.
Iată că vorbește și blondinul meu, deși eu eram acum câteva luni foarte îngrijorată că Alexandru nu verbalizează prea mult. Făceam comparație cu sora lui care a vorbit devreme, bine și mult. Dar, iată că încă o dată se adeverește vorba românească ”cu răbdarea, treci și marea”
Am stat mult timp ancorați în eternele ”mama”, ”tata”. Nimic altceva. Apoi, cele două au fost înlocuite cu ”nu”. Oricând, oricum, nu conta că el făcea ce-i spuneam, dar trebuie să-mi spună mai înainte ”nu”. Până când, într-o seară, când ne „certam„ noi doi, el zice ”nu”, ei îi zic ”ba da” și..nu ne-am oprit aici. El ”ba du”. Îmi venea să-l mănânc de drag ce-mi eram, cum serios așa, se contrazicea cu mine. Și dă-i cu ”ba da”, ”ba du”. Numai ca să-l aud cum vorbește ne-am tot contrat așa o perioadă. Și râdeam toți, de parcă era un concurs de bancuri.
Ne-a văzut așa încântați și cred că a prins curaj.
Era în sufragerie. Avem o problema cu lumina de la becuri. Vine și-mi spune ”mamae”. Cum nu era niciuna dintre bunici prin preajmă, m-am dus să văd ce se întâmplase. El ”mamae, mamae” și-mi arăta pe sus. Nu era nimeni zburând pe tavan, așa că dilema tot nu era rezolvată. Deodată, mă luminez. Îl întreb ”nu e lumină?” Atunci, și el fericit ”nu e, nu e”.
Deja, acum sunt aproape de faza în care îl rog să mai tacă. Îmi spune același lucru de zeci de ori. ”Hai, mama” sai ”hai, tata” le repetă la infinit până când executăm ce ne cere. Ba chiar își exprimă clar și preferințele. Într-o dimineață, în care nu prea era convins că vrea la creșă, îl întreb unde vrea să mergem. ”A mae”, adică la mare.
În fiecare zi spune cuvinte noi, dar cele mai multe sunt stâlcite. De cele mai multe ori, murim de râs, de micul nostru băiețel vorbăreț. Mai ales când spune pepene—”ml, ml” și scoare limba de-un cot afară. Cere de multe ori ”boboaie”, dar nu primește. Tata bea ”beie” și Amalia mănâncă ”meie”. Orice are motor este ”trrrr”, cu un r curat și apăsat de mă întreb cum de nu-l doare limba. Minionii sunt ”tuti-tuti”, bunica este ”muni”, după ce o bună perioadă de timp a fost ”moe”. Noi nu reparăm, noi ”pae-pae”, nu scriem pe hârtie, ci pe ”câtie”. Nu mâncăm unt, ci ”taie-taie”, care e folosit și pentru cuțit sau foarfecă. El este ”Aie”, sor-sa e ”Amaia”, ”Amina” sau ”Ami”, iar pe taica-su îl cheamă ”Aur”.
Vocabularul se îmbogățește zilnic, iar noi ne distrăm pe seama lui. Oricum, îi repetăm varianta corectă a cuvintelor, oricât de haios ar fi. Când Amalia era mică spune ”minimioară” și mi-aș fi dorit să nu spună corect vreodată cuvântul, așa de drag îmi era de ea.
Tu ce părere ai?