Altă întrebare…
Nu am doar o altă întrebare. Am mii de alte întrebări.
Pentru a căuta un răspuns la ele ieri, la miezul nopții mi-am sărutat copiii și soțul și-am plecat la război, ca să parafrazez un cântec.
Am plecat din casă pentru că simțeam că-mi plesnește capul de nervi.
Am plecat din casă pentru că simțeam că trebuie să fac ceva. Deși, mai știam, că cel mai probabil nu voi face decât să îngheț de frig. Dar mi-am asumat asta. Pentru mine, copii, familie.
Am plecat din casă pentru că mi se pare intolerabil ce se întâmplă, pentru că urăsc să fiu bătaia de joc a cuiva, pentru că încă mai îmi pasă de țara asta.
Am plecat din casă pentru că voiam să fiu acolo, cu alți oameni ca mine, pentru că mi se părea că ce văd la televizor nu este totul. Și nu era. Am văzut oameni cu lacrimi în ochi (și nu erau de la frig), oameni realmente nervoși, disperați, fără speranță.
Am plecat din casă pentru că așa sunt eu.
Aș fi vrut să fie mai mulți, dar cu siguranță vor fi în zilele viitoare. Aș fi vrut să strigăm mai tare, dar după cum arată lucrurile vom mai avea timp.
Eu nu am soluții. Sunt prea nervoasă acum și am în cap numai chestii de care aia din Inchiziție ar fi mândri de mine. Noi, ăștia mici, în afară de a ne striga supărarea nu prea avem ce face. Sper totuși că printre cei mari mai sunt oameni și vor face tot ce este omenește posibil să oprească porcăria asta.
Din zecile, miile de întrebări pe care le am, una mă macină enorm: Eu vreau să ne creștem copiii aici. Cum facem să le fie bine?
Am să mă mai duc în piață. Trebuie.
Tu ce părere ai?