După 3 ani și 7 luni tot nu mă pot obișnui cu rolul meu de mamă de băiat. Amalia a fost (și este) un copil înțelegător, cooperant, pașnic. El este exact opusul. Tocmai ce mi-a spus educatoarea, care are vreo 20 de ani de carieră, că așa copil încăpățânat nu a văzut niciodată. Ce e drept nici noi, dar noi nu am intrat în contact cu mii de copii.
Faptul că este încăpățânat n-ar fi așa o mare problemă, pentru că până la urmă găsim metode să ajungem la un compromis cel puțin. Dar băieții sunt…altfel. Dar oare ..așa sunt băieții?
Din ciclul AȘA SUNT BĂIEȚII
A fost în vizită la o mătușă de-ale mele. Cum a făcut, cum n-a făcut, dar a reușit să îi ardă covorul cu un foehn. Ea îi arăta Amaliei ceva și banditul ăsta mic a scotocit prin dulap, a găsit instrumentul și s-a apucat de treabă.
În vizită la altă mătușă (da, da, am multe mătuși). Eu discutam cu o doamnă, taică-su era la mașină. A dispărut de lângă mine și în mai puțin de un minut mi-am dat seama că e prea liniște. Când m-am dus să-l caut era într-un dormitor. Găsise fierul de călcat lângă pat, îl băgase în priză și călca pe covor cu el. Nu apucase nici să se încălzească talpa aparatului, dar dacă mai stăteam doar puțin…
Cele de mai sus au fost așa de încălzire.
Mă sună Amalia într-o după-amiază: ”Mami, Ale i-a dat un cap în gură doamnei!” Ea a mai fost cu noi pe stadion și am crezut că este o metaforă. Dar, nuu! Literalmente asta a făcut și a umplut femeia de sânge. Nu a fost intenționat, doar s-a smucit și a lovit-o, dar chiar și-așa mi-a crăpat obrazul de rușine.
Într-o seară i-a sustras telefonul domnului și a apăsat pe ultimul număr apelat. A nimerit la un prieten care este preot. Eu auzeam doar atât: ”tu eci popa?” (tu ești popa?), apoi o pauză lungă, apoi iar Ale: ”Ci eci a biselică?” (Și ești la biserică). Noroc că are simțul umorului omul că altfel nu știu pe unde scoteam cămașa.
Acum are un zbenghi în frunte pentru că insistă să se dea pe tobogan pe burtă, cu capul înainte, cu tot felul de jucării în mână și inevitabilul s-a produs.
Totul este un țopăit, o smucire, nimic nu mai stă la locul lui și am impresia că dacă i-aș lăsa la îndemână o singură șurubelniță ar dezmembra totul prin casă. Deocamdată se descurcă cum poate cu mâinile libere, așa încât nu există vreo jucărie întreagă. Toate se strică singure sau ”din gheșeală, mama”. Iar eu mă uit cu drag la jucăriile Amaliei de când era bebeluș care stau pitite care pe unde au mai avut loc.
Eu nu mă pot obișnui cu stilul ăsta de joacă. Încerc în fiecare zi să mă educ și-mi spun că așa sunt băieții, așa îmi spun și cei din jur, dar totuși nu reușesc 100% să mă adaptez. Și nu numai pentru nervii mei care sunt puși un pic pe bigudiuri, dar și pentru că îmi este teamă pentru el. Este un fel de soldat sovietic care trece peste tot ce are în cale, fără să se uite în jur, fără frica de a i se întâmpla ceva. Mi-a spus zilele trecute că el este super-erou care zboară, așa că prima mea mișcare a fost să securizez toate geamurile din casă. Mi-e teamă să nu se rănească grav, să nu pățească ceva.
Dincolo de felul altfel (în accepțiunea mea) de-a se juca, cu un lucru m-am obișnuit repede: cu modul lui de-a mă iubi. Azi de dimineață m-a pupat pe un obraz, apoi a dat să plece. S-a întors, mi-a cuprins fața cu mâinile și m-a pupat și pe celălalt obraz: ”ță pup ți țelălalt obaz, să nu se supele” (să pup și celălalt obraz, să nu se supere). Un fel de agonie și extaz!
valerica oprisanu
aprilie 6, 2017aoleuu… suna asa de ~incurajator” pentru mine…. de mi vine sa fug de pe acum. nu are legatura cu faptul ca e baiat. primul meu baiat, de 8 ani acum, a fost un copil linistit, contemplativ, cooperant. acum, cel de al doilea, un an si patru luni, promite sa o ia pe urmele copilului tau :))). e reusit sa faca multe nefacute. ce ma bucura cumva este faptul ca fratele mare nu se supara, ca intelege, ca stie sa il si struneasca cand este cazul… dar totusi…
Cristina Calin
aprilie 6, 2017Rabdare multa si calm. Pe de-o parte ma consolez cu ideea ca are personalitate si ca este destul de perspicace.