Cei ce sunt dinamoviști….

Insolvență. Dezastru. Scandal. Datorii. Excludere. Cuvinte care dau fiori reci celor ce sunt dinamoviști. Și, totuși, dincolo de ele, noi cei ce simțim și visăm în roșu-alb rămânem mândri că suntem ”câini”.

Acum vreo 13 ani habar n-aveam de fotbal, de echipe, de jucători. Nu știam nimic, nimic. Auzisem de Steaua (prin cartier), de Rapid (că tata-i rapidist) și de Dinamo (despre care tata nu vorbea tocmai de bine). Dar, doar atât.

Și l-am întâlnit pe el. Și m-a întrebat cu ce echipă de fotbal țin. În virtutea inerției am zis Steaua. Fără să știu exact despre ce este vorba. Fața lui mi-a spus că nu am ales răspunsul corect. Apoi, fără să vreau, am început să urmăresc meciurile echipei Dinamo. Ținea el cu echipa, țineam și eu. Și azi așa, mâine așa, am început să mă enervez și eu la ratări, să mă bucur la victorii.

Și apoi, am fost la o finală de cupă- Dinamo-Rapid. Am pierdut, în minutele de prelungiri. Am început să sufăr, să simt roșu-alb. În sufletul meu își făcea loc o nouă iubire, diferită.

Dragostea pentru stadion am descoperit-o mai târziu un pic. Dinamo-Manchester United. Și de-atunci, nu m-a mai despărțit nimeni de Peluza Cătălin Hâldan. Și nici de Dinamo. Am țipat, am urlat, am cântat (Doamne, cât am mai cântat!,)am fost fericită, m-am certat cu susținători ai altor echipe….Dar am fost întotdeauna eu. Poate este singura dragoste care îmi permite să fiu eu în totalitate.

Au fost vremuri când nu lipseam de la nici un meci de acasă. Indiferent ce se întâmpla. Îmi făceam programul în funcție de programarea meciurilor. Am fost însărcinată și până în luna a șasea am fost la stadion, fie vreme bună, fie vreme rea. Apoi, am lăsat copiii la bunici și am spus prezent. Am luat-o pe fii-mea pe stadion când avea patru ani, am învățat-o încă de mică să strige ”Hai, Dinamo!”. Și am să îl învăț și pe fii-miu. (Sper să mai am motiv)

Și m-am certat și cu jandarmii. Pentru un ruj cu care nu mă lăsau să intru pe stadion și pentru niște acumulatori pentru aparatul foto. Și am luat și amendă, la meciul Dinamo-Rapid, când în minutul 10 au evacuat galeria, deși eram nevinovați. Am dovedit asta în fața instanței și am câștigat.

Și am fost SINGURĂ pe Ghencea, aproape la fiecare derby. Singură fără el, pentru că are o superstiție: de fiecare dată când merge, pierdem. Țin minte că într-un an au zis că fetele nu au voie la derby. Și am dat telefoane, peste telefoane să aflu dacă este adevărat. L-am sunat chiar și pe Cornel Dinu.  Am intrat pe stadion, chiar dacă jandarmii m-au descălțat să vadă dacă nu cumva am petarde.

Acum, mi-e dor de galeria care pleacă de la stadion fericită și cântă pe stradă. Mi-e dor ca ”Cei ce sunt dinamoviști/ Niciodată nu sunt triști” să aibă un corespondent în viața reală. Mi-e dor să merg la stadion cu speranță.

Vreau să am motive să îl învăț pe fii-miu să țină cu Dinamo. Vreau să am argumente concrete, nu că mama și tata sunt suporteri. Vreau să pot să îi spun fii-mii atunci când mă întreabă ”Nu-i așa că Dinamo e cea mai tare echipa?” că ”da, este”. De ceva timp îi explic că trece printr-o perioadă mai proastă. Dar cât o să mai țină?

Îmi tot promit că nu o să-mi mai pese, dar fir-ar al naibii, că nu pot! Nu pot și pace!  Sunt iubiri care nu mor niciodată!

---