Diminețile unei familii cu doi copii pot fi traumatizante pentru cei care au tabieturi și le place ca totul să se desfășoare într-un ritm anume.
Nicio dimineață nu seamănă cu alta. Uneori eu uit să pun ceasul să sune și ne trezim cu 5 minute înainte de ora de plecare la școală și am face invidioși și pompierii de la o brigadă fruntașă cu ritmul în care că reușim să ne echipăm. Alteori unii nu vor să mănânce nimic și mă transform într-un fel de preot care în loc de nume de oameni are în pomelnic tot ce se găsește prin frigider. Sunt dimineți în care fiecare dintre hainele pregătite de cu seara au câte un cusur și cotrobăim prin șifonier în căutarea unora care să se potrivească cu starea de spirit.
Uneori căutăm minute bune caiete, cărți sau roboți și mașinuțe. Alteori negociem la sânge prezența în ghiozdan a vreunei păpuși sau în traista de grădinița a unei mașini de curse prea mari. Sunt dimineți în care pur și simplu copiii nu vor să se trezească și ”încă 5 minute” devine un refren evervant care îmi pune nervii pe bigudiuri înainte să se lumineze de ziuă.
Au fost și zile care au început pașnic, dar n-are rost să pomenim despre ele că-s atât de rare și încă nu am reușit să determin ce combinație astrală determină apariția lor. De fapt, nici nu aș vrea. Le luăm și noi așa cum vin, ne bucurăm de ele. Cum zice o vorbă din bătrâni, mai întâi ne bucurăm că ne-am trezit întregi și-apoi vedem ce mai avem de făcut.
Toate diminețile noastre, așa cum sunt ele, au un numitor comun. Ușa. Când Amalia este gata de plecare, încălțată, îmbrăcată, cu ghiozdanul în spate, toți ceilalți trei din casă ne prezentăm s-o pupăm. Mai întâi Ale, care vine cu buzele țuguiate încă din sufragerie și o pupă zgomotos, apoi domnul și la final eu. O închin, îi spun să fie atentă la școală, îi cuprind capul cu mâinile și o pup pe ambii obraji. O strâng în brațe, cu o mână ea deschide ușa, înainte să coboare prima treaptă îmi spune: ”te iubesc!”. Apoi, o tulește pe scări să se întâlnească cu prietena ei cu care merge spre școală. Asta se întâmplă în fiecare dimineață.
Apoi, când este și Ale gata, îmbrăcat, încălțat, cu brațul plin de jucării și cu domnul de mână mă pun în genunchi la înălțimea lui, îl pup pe ambii obraji, îl strâng în brațe, iar el îmi cuprinde fața și mă pupă zgomotos pe ambii obraji ca și când aceia ar fi ultimii pupici pe care mi-i dă. În pas săltat iese pe ușă și în timp ce coboară scările îmi strigă într-un fel ștrengărește, într-un fel melancolic: ”te ubec, mami!” și îmi face semn din buze că mă pupă.
Iar eu rămân ca o băbuță în poartă, cu privirea pierdută. Închid ușa și îmi continui treaba până plec. De obicei nu-mi plac despărțirile, dar astea sunt atât de dulci că le-aș retrăi de mii de ori.
Tu ce părere ai?