Eram un mare fan al plecării cu ăștia mici peste tot. Că era munte, că era mare sau doar doi pași pâna la vreun grătar pe-aici pe lângă București, noi cu piticii după noi și program organizat în funcție de nevoile lor. Orice rezervare de cazare se termina cu ”Să vezi ce-or să se bucure copiii!”. Noi eram cantitate neglijabilă în ecuația asta. Nu zic, și copiii au fost extrem de cumsecade, am făcut cu ei mii de kilometri cu mașina de când stăteau agățați de țâța mea.
De la o vreme începem să înțelegem ce ne spuneau bătrânii: copii mici—probleme mici, copii mari—probleme mari. Nici noi nu mai avem răbdarea de la 20 și ceva de ani, dar nici ei n-au îndurare de nervii noștri. La un moment dat chiar mi-a trecut prin minte că au venit niște extratereștrii care ne-au răpit copiii noști cooperanți și ne-au adus în schimb alții mai greu de gestionat, ca să ne iasă pe nas toate lauda de sine că ai noștri-s mai cu moț.
În mini-vacanța asta de 1 mai am plecat să ne relaxăm la Veliko Târnovo. Nu voiam decât 2 zile în care să ieșim din București, să vizităm niște locuri, unii să-și consume energia, alții să-și încarce bateriile. A ieșit pe dos, noi, ăștia mari, am venit cu nervii un picuț întinși, piticii plini de viață.
Prima parte a excursiei, drumul, a fost o încântare și asta pentru că n-au mers cu noi în mașină.
Apoi, ne-am oprit la cascada Kaya Bunar de lângă Veliko Târnovo, unde lucrurile au decurs conform așteptărilor în mare parte. La final, probabil că ne-am aruncat cu toții răbdarea în apele bulgarilor că filmul a devenit unul tragi-comic. Masa la restaurant s-a transformat într-un dialog al surzilor între adulți și copii. Ai noștri voiau amândoi să stea în același loc, iar telefonul cu desene animate nu a fost de niciun ajutor. (Apelăm și la această metodă, oameni suntem și noi!)
După masa de prânz (care prin ”bunăvoința” ospătăriței) s-a terminat după aproape două ore, după 4 după-amiaza am hotărât că nu are sens să mai dormim și ne-am mai învârtit prin oraș la o înghețată și câteva obiective. La un moment dat părea că intrăm pe făgașul normal, dar odată ce le-am spus că ne îndreptăm către cazare, s-a stârnit valul de întrebări cu țintă sigură: ”când ajungem?”. Cum traseul implica și găsirea unui magazin pentru diverse gustări, ne-am împărțit în ”adulți cu mai multă răbdare”- care au plecat cu cei mici la vilă și ”adulți care doreau ceva mai multă liniște”- care s-au dus la magazin. Eu am ales să fac ceva cumpărături.
Seara a fost de vis. Asta până la punctul în care noi, adulții, ne-am hotărât să jucăm rentz. În mintea noastră, copiii urmau să se culce, că doar avuseseră o zi lungă. Ba chiar erau super încântați pentru că vila avea 3 dormitoare, iar unul dintre ele le-a revenit copiilor, unde și-au întins toate jucăriile care au rămas neatinse până ce am plecat acasă. Am avut câteva tentative de a-i adormi, doar că am aflat a doua zi, că planul lor era să stea treji toată noaptea. N-am aflat și motivul pentru care ar fi făcut asta, dar au părut foarte hotărâți să-și atingă scopul. Totuși, imediat ce am închis toate luminile, li s-au închis și lor ochii. Când spun imediat înseamnă chiar în secunda următoare.
Trezirea copiilor a fost greoaie. Probabil că ar fi dormit până la prânz, dacă programul nu includea o cetate și o peșteră. Cădura și trezitul brusc din somn au făcut ca până la final să ne simțim ca asediați în forăreața din Veliko Târnovo. Cel mai simpatic motiv de supărare a fost al lui Ale care l-a căutat pe rege peste tot și nu l-a găsit.
La prânz am mâncat la Shtastliveca, un restaurant care nouă ne place foarte mult. Deși foarte drăguță ospătărița, spre diferență de cea din ziua precedentă de la Ego, a făcut greșeala să-i ia lui Ale sticla de apă goală de pe masă. Au fost plânsete și urlete până când a venit femeia înapoi cu recipientul. Mâncarea copiilor a venit prima, așa încât noi a trebuit să mâncăm pe repede înainte pentru că Ale nu mai avea răbdare și stătea numai pe sub masă văitându-se că nu mai plecăm. Mâncarea a fost excelentă, chiar și Amalia a mâncat aproape tot, dar nu am reușit să o savurăm așa cum ne imaginam.
La peștera Dryanovo atmosfera s-a mai relaxat, mai ales că le-am promis că la ieșire îi lăsăm să-și bage piciorușele în apa pârului de la poalele muntelui. La plecare au spus că acesta a fost cea mai frumoasă parte a întregii excursii.
Pe drumul de întoarcere au dormit neîntorși, ca odată ajunși acasă să fie plini de energie.
În urma acestei experiențe nu pot să spun decât că este nevoie să ne adaptăm programul de vacanță la vârsta copiilor. Când diferența de vârstă dintre ei e mare (cum este la noi) este destul de complicat. Amalia se bucură de orice experiență, Ale când nu mai vrea, nu mai vrea și gata. Ea găsește ceva de mâncare pe la restaurant, el este atât de sclifosit că de cele mai multe ori sfârșește prin a mânca iaurt în camera de hotel. Ea ar merge oricât, el vrea în cârcă. Când el este în cârcă, ea se simte neglijată și se comportă ca atare. Când îi atrag atenția că nu are 4 ani jumătate se supără și-mi spune că ”întotdeauna numai ce vrea el…”. Când încercăm să o împăcăm pe ea, se bosumflă el că nu este băgat în seamă. Și uite așa se declanșează furtuna.
Altădată merg de mână și împart și-o firimitură de mâncare, se înțeleg perfect. Problema e că niciodată nu știi de unde răsare vlăstarul discordiei.
Până la concediul de la mare mai avem ceva vreme. Sperăm să găsim o soluție minune care ne aducă la unison dorințele tuturor. Cel mai probabil se vor rezolva de sine. Mă gândesc că vor crește și fiecare va învăța să facă și compromisuri.
Tu ce părere ai?