Am fost două săptămâni cu copiii în concediu și nu ne-am întors obosiți. Nici nu ne-am săturat de ei, după ce am stat împreună timp de 14 zile, dintre care două în mașină, pe drum. Nu mă laud, doar vreau să vă spun că se poate!
Drumul lung și neplictisitor
Anul acesta am renunțat să mai fac un milion de planuri pentru drum. E adevărat, copiii sunt ceva mai măricei, dar, credeți-mă, că este irelevant. Și la 10 și 5 ani se pot bate, pot țipa una la alții, pot avea ifose și tot felul de figuri care să te facă să tragi mașina pe dreapta și să cobori ori tu, ori să-i dai pe ei jos.
Unul dintre avantajele noastre este că ei sunt obișnuiți de când erau foarte mici cu drumurile lungi (de peste 1000 km). Abordarea mea este una simplă: cu cât e scandalul mai mare în mașină, cu atât vom ajunge mai greu la destinație pentru că șoferul nu se va putea concentra la drum. Așa că dorul de mare și dorința de bălăceală bat pornirile de ceartă.
Pentru drum au voie să-și ia o sacoșă de jucării (amândoi), pe care NU o verific la plecare. Așa au învățat să fie organizați și să se gândească foarte bine dacă au nevoie de anumite lucruri voluminoase. Fiecare mai are voie cu o păturică, o pernă și un pluș.
Bagajul cu mâncare pentru drum a fost unul minimalist. Am făcut cumpărăturile împreună. Și-au ales ce vor, noi am plătit și gata. De obicei, avem pentru copii câteva sandvișuri, iaurt/kefir/sana de băut, niște chestii uscate de ronțăit, fructe și apă.
Ideea este că îi implicăm destul de mult în pregătiri și le spunem de la început cât o să mergem, care este programul. Am făcut acest lucru și când aveau 1 an și o facem și acum.
Odată ajunși la mare…
Ei bine, aici treaba se mai schimbă. Nu zic că am fost zen, că n-am fost. Ba uneori am fost chiar ca o pisică zbârlită, cu o întrebare precisă în cap: ”Dar nu mai bine stăteam noi acasă?”. Alexandru a fost cel mai des în centrul atenției noastre și a personalului de la hotel, mai ales în prima săptămână a concediului când am fost cu toată gașca. Aș putea băga mâna în foc că micile ieșiri în decor nu erau din vina copilului, ci a noastră.
Cum vă spuneam, în prima săptămână am fost o gașcă mare de 16 persoane. Programul a fost unul aproape haotic, cu ore târzii de culcare, ore mici de trezire și fără somn de prânz. Un copil obosit nu este deloc simpatic, ba poate fi chiar enervant. Da, știu, nu este frumos să spun asta, dar astă-i adevărul meu. În a doua săptămână, am fost doar noi 4. Chiar dacă ne-am culcat tot spre miezul nopții, am dormit toți câte 2-3 ore la prânz și diferența s-a văzut. Nu a existat niciun tantrum. Nici de copil, nici de adult. Așa că, s-a notat: oboseala poate strica concediul.
Un alt motiv de nervi în concediile anterioare erau tarabele cu tot felul de prostii de la care copiii voiau 75% din lucruri. Anul ăsta, le-am dat 30 de euro amândurora și le-am spus că ăla-i bugetul, să se descurce cu el. Nu a existat nicio mârâială, niciun bătut din picior, nicio tăvălire pe lângă tarabe. Le aduceam aminte câți bani le-au mai rămas și chiar și Ale știa și ținea evidența. Dacă știam cât de simplu este aplicam asta de mult timp.
Liniștea la masă o asigurăm cu youtube. Nu tot timpul, dar 80% din el. Asta e, n-avem nervii destul de tari. Timp de 10-15 minute cât durează așteptarea nu cred că se întâmplă vreo tragedie. Mai intervenim și mai încercăm un joc, îi mai implicăm în câteo discuție despre ce am făcut peste zi, dar dacă nu funcționează și vedem semne de furtună, apelăm la telefon.
În anii trecuți, acești mulți copii din grup se mai ciondăneau, dar anul acesta am avut surpriza să nu avem parte decât de câteva mici incidente. Băieții s-au jucat unii cu alții, iar fetele, de-acum bătând la ușa adolescenței, au ales să pălăvrăgească mai mult vrute și nevrute. Băieții chiar s-au coalizat prea tare și au vrut să-și arate mușchii în fața unui băiețel grec, mai mare decât ei, dar am oprit la timp pornirea lor războinică.
Cred cu tărie că de cele mai multe ori copiii se poartă ”urât” pentru că au niște nevoi pe care noi nu le îndeplinim. Fie că sunt foarte obosiți, fie că nu le dăm atenție, fie că ne simt pe noi stresați, ei reacționează într-un mod care nouă nu ne place. Uneori este nevoie de o scânteie pentru a porni o vâlvătaie care arde pofta de concediu a tuturor.
Cicăleala nu este nici ea o soluție. Dacă stăm cu gura pe ei și le tot dăm indicații legate de cum să se joace, cum să mănânce, cum să meargă, cum să respire vom obține rezultatul invers. Eu sunt o mamă cu gura mare și de cele mai multe ori cad în păcatul ăsta. Încerc să mă tratez, dar nu îmi iese 100%.
Cred cu tărie că atunci când mergem cu copiii în concediu trebuie să ne asumăm de la început acest lucru și să și conștientizăm treaba asta. Și-acum să fim sinceri, nici când plecăm singuri nu ne întoarcem relaxați, că doar nu mergem la sanatoriu, ci să explorăm. Ar fi bine dacă am încerca să fim și noi mai mult copii și mai puțin adulți și să ne lăsăm purtați de val. Poate așa nu am mai fi stresați (zise ea care are copiii mari!).
Tu ce părere ai?