Am devenit antreprenor. Cum e viața fără job fix?

În ultimii ani am tot schimbat joburi cu o frecvență cam nepotrivită pentru o persoană conservatoare așa cum sunt eu. Dar nu-mi găseam locul și mie-mi place să mă duc la birou cu plăcere.

Când am plecat de la Pastry Chef am simțit așa un gol pentru că îmi plăcea așa de mult colectivul și știam că greu am să mai găsesc niște oameni cu care să mă potrivesc așa de bine din prima. Nu numai fetele mi-au plăcut, ci și proiectul. Revista a fost poate unul dintre cele mai bune produse editoriale de gastronomie de la noi și eram tare mândră că eu am coordonat-o aproape 2 ani. Dar, din mai multe motive, ce n-au legătură nici cu colegii, nici cu revista, am hotărât că e cazul să fac mai mult pentru mine și am plecat. Am ales greșit pentru că nu am simțit că ”pacientul” pe care trebuie să-l fac mare și frumos era în moarte clinică și deja se cumpăraseră cam toate pentru pomana lui, fără ca eu să știu. În fine, în aprilie am rămas fără un job stabil. Aveam o mulțime de proiecte pe lângă, așa că vestea a venit ca o ușurare, cumva.

Și, iată-mă, pusă în fața unei alegeri care probabil că era evidentă. Intru pe site-urile de recrutare sau încep să muncesc pentru mine? După ce am meditat puțin și am făcut un consiliu de familie, am ales să devin antreprenor. Totul s-a întâmplat atât de repede, că n-am avut timp nici să respir.

Cum e viața fără job fix?

Agenda e prietena mea cea mai bună. Am șase proiecte la care lucrez, fiecare cu cerințele lui, cu tipologii de oameni cu care lucrez, cu dead-line-uri, cu întâlniri. Scriu pe bloguri, mă ocup de conturi de social media, fac PR, organizez evenimente la care vor participa mii de oameni. Dacă uit să notez ceva, am toate șansele să uit unde trebuie să fiu sau ce trebuie să fac. Am aflat asta într-o după amiază în care ajunsesem acasă pe la 5 și mă bucuram că, în sfârșit, pot să stau o oră întinsă în pat să-mi trag sufletul după ce alergasem câte 12 ore cel puțin în fiecare zi. Cum stăteam eu așa relaxată, sună telefonul. ”Ce faci, Cris? Unde ești?” Atunci mi-am dat seama că nu sunt unde trebuie și un flash de memorie mi-a adus în prim plan o discuție în care spusesem că merg la un curs de gătit cu Joseph Hadad. Una peste alta, după o alergătură cu taxiul prin București am ajuns iar acasă la 9 seara. Totul se notează în agendă simultan cu discuția.

Noțiunea de program fix a dispărut. De fapt, în ultimul timp mă trezesc mai mult la 5, iar seara cad lată de zici că m-a călcat trenul. Trec de la una la alta, de nici eu nu știam că pot fi atât de multi-tasking. Dar îmi plac provocările. Mult de tot!

Învăț lucruri noi. Multe lucruri noi. Nu mă refer aici doar la noțiuni, ci și la chestii despre mine. Nu știam cât de creativă pot fi în creerii dimineții. Nu știam cât de organizată pot fi. Nu știam câtă putere am, cât de adaptabilă pot fi. Și sunt de-abia la început. Știu că pot face orice. Nu merge treaba asta, ne repliem și găsim altceva.

E nevoie de toată familia ca să pornești o afacere. Dacă nu aș avea sprijinul copiilor și al domnului probabil că nu m-aș fi băgat în asta. Dar ei sunt aici, cu mine, pentru că suntem o echipă și suntem toți convinși că dacă punem mecanismul în mișcare corect, vom putea să și respirăm.

Îmi acord și mie timp. Azi am dormit 4 ore la prânz, deși agenda este plină de task-uri. Nu mai puteam. Acum sunt fresh, mă concentrez mai bine.

Nu am așteptări mărețe. Știu că trebuie să avem țeluri înalte, dar eu nu mi-am propus nimic grandios. Vreau doar să reușesc să pot să îmi aleg eu oamenii cu care să lucrez. Am dat peste atâția ciudați (răi, incompetenți, frustrați) de-a lungul timpului că tot ce îmi doresc este să pot să le spun pas celor cu care nu rezonez, indiferent de câți bani mi-ar oferi pentru serviciile mele. Până acum pare că am dat de oameni a căror nebunie e pe același palier cu a mea și lucrurile merg bine.

Cam așa s-a născut Cuibul de idei.