Această discuție a avut loc în urma unor evenimente din ultima săptămână de tipul ”vreau aia/ nu vreau aia„, ”îmi place/nu-mi place”, ”vreau să-mi aduci tu”, ”mă plictisesc” toate acompaniate de suspine, bătut din picioare și smiorcăieli apărute din senin. Deşi am încercat să-i umplu programul cu diverse activităţi, lipsa mea de-acasă a însemnat tot program liber ales. În mare parte a fost parcul, asezonat cu colorat, desene animate, citit și jucat pe tabletă. Nu mai are stare. Vrea ceva, altceva. Vrea mare, vrea să plecăm și mai avem 1 luna şi 3 săptămâni pana atunci. O înțeleg și d-aia încerc să diversific programul. Ieşim din oraş la iarbă verde, am trimis-o cu o prietenă la opera pentru copii, am mers la gimnastică ritmica, a fost în excursie, mergem la ţară unde aleargă şi se joaca în alt mediu. Se pare că nu e suficient.
– Fetiță, de ce ai de la un timp atitudinea asta de divă îmbufnată?
– Ce înseamnă atitudine?
– Cum te comporți, cum vorbești, cum te uiți, figurile pe care le faci…
– Păi…sunt în vacanță și am alt program. Uite, dimineața că trezesc, mănânc, mă uit la desene, ma joc un pic pe tabletă, apoi ies în parc, vin în casă, mănânc, mai desenez, mă mai uit la desene, iar ies în parc…
– Și ce legătură are programul cu faptul că te porți altfel și asta nu însemnă mai bine?
– Tu mă pui să fac ordine și eu sunt în vacanță, nu înțelegi că eu acum am alt program?
Acestea fiind spuse, mă gândesc cu groază la adolescență. Mai sunt vreo 7 ani. Am timp să-mi găsesc o vopsea bună de păr care să acopere firele albe și să-mi fac un stoc de extraveral.
Tu ce părere ai?