Să faci bine e dureros. Îți răscolește sufletul, îți faci inima în mii de bucăți, afli măsura puterii tale și descoperi că ești ca o muscă mică-mică în fața greutăților. Când faci bine trebuie să privești în ochi oameni fără speranță. Când aceștia sunt copii, șansele să-ți revii după ce te întorci la viața ta perfectă sunt mici.
M-am văzut eu, frumos îmbrăcată, ca o doamnă, machiată, cu părul lung și negru, cu doi copii și-un soț pe lângă mine, întâmpinându-i pe cei 13 copii de la Casa de Vis. Lângă mine erau Mirela, Cristi și băiețelul lor, care a avut mai mult noroc, decât oaspeții noștri. Mai erau și Cătălina, Lucian (ce avea să joace rolul lui Moș Crăciun) și fetița lor Maya.
Copiii s-au pus pe scaune în sala ce le-o pregătisem împreună cu Cristina van der Schaaf la Horeca School și noi, într-un fel de mesaj de bun venit, ne-am gândit să le spunem că vine Crăciunul (niște fraieri! parcă ei nu știau) și trebuie (cine spune asta?!) să se bucure de aceste momente festive.
Dar ce știm noi ăștia de avem o casă a noastră pe ușa căreia e scris numele familiei noastre, o masă pe care o împărțim cu cei care ne sunt chiar dragi și pe care are cine să ne strângă-n brațe, să ne pupe, să ne spună o vorbă bună atunci când, plini de nervi, ne plângem că s-a vândut ultima pereche de pantofi mărimea 38 și noi nu mai avem nicio bucurie?
M-a trezit Ana Maria:
– Doamna, dar știți că nu pentru toată lumea Crăciunul e frumos!
Zbang! Emoția se acumula. Copiii erau stingheriți și nu îndrăzneau să se ridice de pe scaune, noi nu prea știam ce să le spunem. Unii mai curajoși au cerut voie să ia prăjituri sau suc. Erau pentru ei, că doar de-o lună tot alergăm să facem totul perfect. Ne-au ajutat Tea Stănciulescu de la Cofetăria Flavours din Slobozia (care ne-a trimis și mâncarea pentru masa de prânz a copiilor), Irina Apostol de la Art Dessert din Mogoșoaia și Ioana Romanescu de la Cupcake Philosophy și o doamnă de pe facebook care ne-a dat 72 de cutii de suc.
L-am chemat pe Moșul ca să mai eliberăm din stinghereală. Chiar a reușit. Lucian i-a făcut pe copii să râdă, păreau chiar veseli. Când le-am dat pungile fiecare căuta după ce scrisese pe listă. Când Petrică, un băiețel de 6 ani după vârstă, de vreo 4 după înălțime, a scos un pluș Shreck și l-a strâns în brațe ca pe o comoară nu am mai rezistat. Am fugit din sală și am plâns în lift și-apoi am tăcut o vreme. Petrică parcă m-a simțit că s-a lipit de mine și oriunde mergeam mă lua de mână. L-am ținut strâns în brațe și m-a pupat ca și când ar fi vrut să-și ia rezervă de dragoste pentru zilele următoare.
Apoi am vorbit cu Francesca. Mi-a spus ”Doamna, acasă e rău”. Ochișorii ei albaștri, rotunzi, triști și vorbele astea au mai răscolit un pic în suflet. Nici sora ei, Ana Maria nu m-a lăsat să-mi revin. Stătea pe-un scaun și se uita în gol. O întreb dacă pot să o ajut cu ceva. ”Nu aveți cu ce. Doar Dumnezeu mă poate ajuta. Mi-e foarte dor de mama mea!”
Pe tot parcursul serbării mă uitam la Mirela și ea la mine. Amândouă cu ochii în lacrimi. Plângeam și ne bucuram în același timp.
A fost apoi momentul de dans. 6 fete și un băiat care au o trupă de dans au pregătit un moment artistic pentru copii. L-au privit atenți. Nu știu dacă s-au bucurat sau nu atunci, în timpul reprezentației. Dar apoi, dansatorii s-au amestecat printre ei și au început să vorbească.
A fost și ziua Mihaelei. A împlinit 15 ani. I-am cântat, am îmbrățișat-o, dar nu a reușit să se bucure. Nu și-a dat voie. Cel puțin așa am simțit.
A fost dureros de frumos. Știu că toate lucrurile din lume nu îi pot ajuta pe copiii ăștia. Ei au nevoie de dragoste, nu de tablete, pantofi sau geci. Sunt și astea utile, dar iubirea le lipsește, mai ales că ei știu unde sunt părinții lor și mai știu și că ei nu îi vor acasă.
De-aia e dureros să fii bun. Că te simți neputincios și ai vrea să poți să faci mai mult. Și nu poți. Efectiv nu poți.
Poze cu copiii nu sunt pentru că NU am primit acordul DGASPC sector 2.
Tu ce părere ai?