Am avut o problemă cu cheile de la casă de când eram mică. Le-am pierdut de zeci de ori, am rămas pe afară pentru că mă jucam cu copiii în fața ușii pe palier și uitam să îmi iau și cheile cu mine, plecam fără chei la școală.
Când m-am făcut mare (doar în buletin, se pare), lucrurile s-au agravat. Nu numai că mi-am păstrat vechile obiceiuri de a pleca fără chei de acasă, dar am început să diversific ”meniul” și să contaminez și omul de lângă mine.
Nu mai departe de acum vreo doi ani, primesc un telefon la birou. ”Unde îți sunt cheile?”. Ca de obicei, eu nevinovata ca o sfântă, nu știam nimic. Dar, nimic! Nici nu m-am mirat să aflu că am încuiat ușa, în timp ce vorbeam la telefon și am plecat. Fără să scot din yală, afurisitele alea de chei! Există totuși un Dumnezeu al amețiților! Astfel, nu îmi explic cum de nu ne-am trezit niciodată cu cineva în casă peste noi în nopțile când fiecare credea că celălalt a încuiat.
Nu pun la socoteală de câte ori am stat prin fața ușii cu orele pentru că am uitat să pun în geantă cheile sau de câte ori am plecat, din exces de zel cu ambele perechi.
Dar există o întâmplare care rămâne în istorie, de povestit nepoților.
Era februarie sau martie, oricum foarte frig afară. Se făcea că trebuia să plec trei zile într-o delegație, la Constanța. M-am trezit la 5, mi-am baut cafeaua, mi-am verificat bagajul și am plecat. Ca o mamă și soție grijulie ce sunt, am încuiat și ușa când am ieșit, ca nu cumva să intre cineva în casă și să îmi fure odoarele. Și dusă am fost.
Trenul spre Constanța mergea lin (prea lin aș putea spune), eu și colega povesteam una-alta, când, pe la 8, sună telefonul. ”Știi cumva unde e o pereche de chei?” Iar eram nevinovata! Până când am băgat mâna în geantă și am găsit, nu una, ci două buchețele zornăitoare. Acum, ține-te bine! Cu vocea șovăitoare și cu imaginea unui tată îmbrăcat și cu copilul de aproape patru ani lângă el pregătit de grădiniță, răspund: ”Sunt ambele la mine!” Evident, nu am mai auzit decât tonul telefonului.
Îl sun pe tata, salvatorul universal. Îmi venea să râd cu lacrimi. Tata, știa ce are la ușă, așa că m-a întrebat firesc dacă face niște chiftele să le arunce sechestraților cu praștia pe geam. După ce a terminat cu glumele și-a adus aminte că are prin debara niște chei, dar că nu crede că sunt de la noi.
Încep apoi telefoanele. M-am gândit să le trimit înapoi la București cu un curier, dar ajungeau seara târziu. Printre hohote de râs, fiecare își dădea cu părerea. Ba să desfacă yala, ba să încercăm nu-știu-ce chei de la mine din sertar de la birou…
Între timp, sechestrații și-au adus aminte ca e o cheie, de la yala de jos, căzută după pantofar, care este fix prins intre perete și un dulap. După ce a reușit să îl mute cât de cât și să găsească cheia și-a dat seama că am încuiat yala de sus.
Domnul care se afla cu noi în compartiment râdea de ziceai că se uita la un film cu Mr. Bean. Eu îmi iau inima în dinți și îl întreb pe controlor când ajungem la Constanța exact și la ce interval pleaca microbuzele spre București. Îi povestesc și lui toată întâmplarea, râde și el de mama focului. Râd și eu, doar sechestrații din București cred că nu găseau nimic haios.
Ajungem la Medgidia. Controlorul vine la mine într-un suflet. ”Doamnă, veniți repede cu cheile, că am oprit un tren de la Tulcea, care merge la București și vi le duce el”. Aleg și eu, cobor din trenul meu, controlorul îi face semn și astuia să mai stea, fug la trenul ”speranței”, îi dau aluia cheile. Îi explic și lui ce am pățit, îi spun cine va veni să le ia.
Îl sun pe tata, îi spun să fie la 1 în Gara de Nord, că vin cheile. Resemnat, se duce și ia din debara și cheile care i se păreau lui că nu sunt ale noastre. Evident, trenul a avut vreo oră întârziere.
Într-un final, recuperează cheile, merge la sechestrați să îi elibereze. A deschis ușa. Cu cheile din debara!
Tu ce părere ai?