Când a venit vremea să plecăm de la Ulcinj, a trebuit să alegem un traseu de întoarcere spre casă. Voiam să vedem altceva decât am văzut la drumul spre Muntenegru. Aveam două variante: tot prin Serbia, dar ocolind canionul Tara sau prin Albania, Kosovo, Macedonia și Bulgaria. Primul era mai lung cu o oră decât celălalt, dar mai plictisitor, așa că am luat în calcul mai mult a doua variantă. Am început să fac un pic de documentare cu privire la vize, condiții de trecere a frontierei și taxe de drum. Când am ajuns la Kosovo, era să dăm înapoi pentru că am citit pe diferite forumuri că pentru cartea verde a mașinii care la ei nu este valabilă trebuie să plătim 50 de euro. Am intrat apoi pe site-ul MAE care ne sfătuia să ocolim zona. Nu m-am lăsat și am mai căutat informații până când am ajuns pe site-ul politiei de frontieră din Kosovo care zicea că de la 15 iulie 2015 cartea verde este 15 euro pentru mașinile înmatriculate în UE și 20 de euro pentru cele sârbești.

Acestea fiind lămurite am hotărât să facem drumul dintr-o bucată pe traseul cel mai frumos și mai plin de aventură. ViaMichelin si Google Maps ne arătau că până acasă unt vreo 12-13 ore și având experiența drumurilor în Turcia am considerat că îl putem face. Oricum, am luat în calcul și varianta de a ne opri totuși dacă suntem prea obosiți.

Și iată-ne pe noi plecând spre necunoscut pe la 8.30 de dimineață. Am ajuns la granița cu Albania, unde am trecut foarte ușor. Și aici vă trebuie carte verde, dar am văzut de-abia acasă, așa că nu vă pot spune cât costă. În primul sat pe unde am trecut ne-a întâmpinat o nuntă, semn de bun augur am zis noi. Totuși, trecând peste asta, nu am putut să nu observăm sărăcia, dar în același timp curățenia și felul ordonat al dispunerii localităților.

La un moment dat, am vrut să alimentăm (am ales să facem asta în Albania pentru că benzina este mai ieftină decât în Muntenegru). Am vrut să plătim cu cardul. Ghinion! La benzinăriile lor rar există această opțiune, la fel ca toaleta sau minimarketul. Până la urmă am găsit niște pompe cu POS fix înainte de a intra în munți, unde nu am mai găsit niciun fel de benzinărie.

Faptul că nu există astfel de facilități care la noi sunt deja banale a fost uitat când am intrat în inima munților. Nu numai că autostrada este perfectă și când spun perfectă mă refer exact la definiția din dicționar a acestui cuvânt. Totul este amenajat în cele mai mici detalii, fără cusur. Este o plăcere să mergi. Iar peisajele sunt rupte din cărțile de povești. Practic tot drumul am stat cu aparatul de fotografiat în mână.

Când am ieșit din munți deja nu mai aveam răbdare și voiam să ajungem mai repede în Kosovo. Era pentru noi punctul culminant al călătoriei, locul unde nu credeam că o să ajungem, pentru că nu găseam motive. Ei, iată, că am avut.

La granița Albaniei cu Kosovo am ajuns brusc. Adică eram pe autostradă și deodată vedem niște bariere. Ne-am gândit că e punct de taxare, dar semnul de vamă m-a făcut să pregătesc pașapoartele. Niciun indicator cu Republica Kosovo, nimic. Vameșii ne-au cerut actele noastre și ale mașinii și ne-au trimis să facem cartea verde. Totul a decurs repede și firesc. Noi eram tot un freamăt. O bună bucată de drum am mers pe autostrada pe care am venit din Albania. Apoi, am intrat prin niște localități cu drumuri relativ bune.

Nu am văzut semne ale războiului, altele decât doi soldați americani și un indicator către o bază KFOR. Dar am văzut o țară alandala. Multe case neterminate, localitățile nu sunt nici orașe, nici comune. E ca un site ”under construction”. Se vede că oamenii sunt harnici, pentru că locurile erau îngrijite, dar am avut sentimentul că încă se lucrează la definitivarea imaginii.

Am văzut multe moschei, dar în nicio localitate pe unde am trecut nu am văzut femei cu văl pe cap sau alt semn al religiei musulmane. În schimb, am văzut peste tot însemnele lor naționale sau alte mărturii ale luptei lor pentru independență.

Nu ne-am oprit nicăieri, nici nu am fi avut unde. Oricum, la fel de brusc cum am intrat, am ajuns la granița cu Macedonia.

Ne-am propus să trecem prin Skopje, unde să și mâncăm de prânz. De la vamă până în capitala Macedoniei nu am făcut mult. Practic nici nu ne-am dat seama când am ajuns, pentru că este un oraș mic, fără prea mult trafic, cu mulți cerșetori și copii care spală parbrize la semafor. Nu am găsit nimic atrăgător, nu mi-a plăcut. Dar chiar și-așa trebuia să mâncăm ceva, așa că hai la mall. L-am găsit repede mergând spre centru. În mintea noastră era imposibil ca în zona de restaurante să nu găsim ceva potrivit pentru fiecare. Am urcat scările rulante, am ajuns la ultimul etaj al mall-ului și..atât. O cafenea, o împinge tava sau all you can eat (nu ne-am dat seama) la care nu era nimeni și un fast-food necunoscut. În lipsă de altceva și cu perspectiva unui drum de vreo 2 ore numai pe autostradă am ales greșit. Aia de la casă nu vorbeau engleza, noi nu pricepeam nimic de pe panourile lor. Până la urmă ne-au dat catalogul rețelei mamă în engleză. Ne-au păcălit evident, dar am văzut prea târziu și nici nu știam în ce limbă să ne facem dreptate. După ce ne-am prefăcut că am mâncat, ne-am dus în supermaketul de la parterul mall-ului de unde ne-am aprovizionat pentru restul drumului.

Prin Skopje am văzut o mulțime de femei îmbrăcate în portul lor tradițional musulman, atât tinere cât și mai în vârstă.

După Skopje am intrat pe o așa numită autostradă. Ca să vă faceți o idee, nici măcar A1 când era stricată nu arăta așa. Și, ca să fie treaba-treabă, am mai și plătit 1 euro pentru o bucată de autostradă și încă un 1,5 euro pentru alta. Am ieșit de pe minunatul drum și am intrat pe altele fără pretenții de Autostrada Alexandru cel Mare al Macedoniei dar mult mai bune. Localitățile au fost foarte rare, la distanțe mari, cu puține case și alea sărăcăcioase.

În Macedonia este cea mai ieftina benzină, puțin peste un euro, dar cum nu am văzut nicio benzinărie care să accepte plata cu cardul, am renunțat la a alimenta la ei.

Nici nu mi-a plăcut Macedonia, dar nici nu așteptam să intrăm în Bulgaria, pe care am traversat-o de multe ori și nu îmi place deloc. Dar a venit și acest moment și am trecut vama la vecinii noștri. Cea mai mare parte a drumului, aproximativ 500 de kilometri din totalul de 1018 i-am făcut prin Bulgaria. La ora 9 eram în Sofia, dar am continuat. Am trecut printr-o mulțime de localități care pe la 11 noaptea păreau pustii. Nu era mai nimeni pe stradă, nu erau lumini la geamuri. La un moment dat chiar m-am speriat că domnul s-a gândit să-mi spună că e un sat de zombie și acum-acum apar personajele din Walking Dead. Nici nu a terminat bine propoziția că la poarta unei case a apărut o marionetă din paie care stătea pe-o bicicletă și lângă ea alta ce împingea un căruț. Mai târziu, pe un drum străjuit de pomi ce tăia un câmp în două a apărut un nene cu o lanternă. Era trecut de 1 noaptea. Cu vreo 10 km în urmă nu era nicio localitate și nici în față nu am găsit vreuna.

După ce am trecut de Sofia am alimentat, dar, ce coincidență, nu le mergea POS-ul, așa că a trebuit să plătim cash, iar bulgarul a făcut schimbul valutar după un curs cum i-a picat lui mai bine. A uitat să ne dea și bon fiscal, că era foarte ocupat.

Drumul prin Bulgaria ar fi fost foarte ușor dacă nu era noapte. La un moment dat număram mașinile cu număr de România, care oricum, erau cam singurele care treceau, și calculam la ce oră vor ajunge în Grecia. Cu câteva opriri de luat aer, am ajuns la 3.30 în vamă la noi. Am avut noroc să trecem foarte repede pe podul veșnic prieten cu reparațiile. Cei care ieșeau din țară nu cred că au avut bafta noastră pentru că era o coadă care începea după benzinăria Petrom.

În total s-a condus 14,58 ore, dar cu tot cu opriri am făcut cam 18 ore până acasă.

Tot drumul, dus-întors a necesitat cam 3 plinuri de benzină, la un consum mediu de 5,9, cu o mașină cu motor de 1,2. (cică pe băieți îi interesează datele astea)

Din tot acest periplu am rămas cu ideea că trebuie să mergem într-un an la mare în Albania și că peste vreo 3 ani trebuie să ne plimbăm și prin Croația, Slovenia și Bosnia-Herțegovina. Dar asta este altă poveste pe care am să v-o spun la momentul potrivit. Până atunci, vă recomand să nu vă fie frică de drumuri prin țări de-astea mai puțin populare. Puteți avea surprize plăcute sau, dacă nu, măcar veți învăța lucruri noi.