De la un timp am început să studiez mai atentă adolescenții. Mă uit la ei când sunt singuri sau în grupuri. Nu o fac cu privirea aia de babă ursuză ca să Este vreun părinte cu adevărat pregătit pentru adolescența copiilor?zic apoi că pe vremea mea era altfel, oricum mai bine. Nu. Mă uit ca să înțeleg, ca să mă pregătesc pentru perioada care urmează și în viața noastră.
Studiez și relațiile altor adolescenți cu părinții lor. Știu că fiecare familie are dinamica ei și că nu se potrivesc abordările de la un caz la altul, dar cred că cel mai bine învățăm din greșeli. Așa că aleg să le evit pe-ale altora, deși sunt convinsă că o să fac și eu destule.
Și uitându-mă așa nu știu (adică sigur, nu) dacă sunt pregătită pentru această etapă din viața copiilor mei. Nu cred că am să pot să-i las să fumeze de la 13-14 ani, darămite să le mai și dau bani pentru asta. Nu aș putea fi de acord să bea alcool. Nu știu dacă am să pot să îi las să plece singuri cu gașca la munte, în club, să stea noaptea târziu pe străzi chiar de dinainte să aibă buletin. Toate astea doar pentru că așa e moda, doar pentru că astea sunt ACUM activitățile unor copii de 13-16 ani.
Fiecare face cum crede că e mai bine
Nu îi judec pe părinții care fac asta. Este treaba lor cum își cresc copiii. Dar ce-am să le spun copiilor mei când or să-mi zică că vor și ei? Evident că le voi aduce argumentele pentru care eu cred că nu este bine, dar ce adolescent mai stă să asculte ce zic mă-sa și tac-su?
Adolescența lor nu mai e ca noastră când cele mai nasoale chestii pe care le puteam face era să fumăm și să facem sex. Poate aveam eu un cerc de prieteni mai ”cuminți”, dar cam astea erau prostiile pe care le aveam noi în cap pe la liceu, nicidecum în școala generală. Dacă părinții știau cum să gestioneze situația și nici nu le trebuiau prea multe cursuri de parenting pentru asta, situația nu avea cum să scape de sub control.
Acum pericolele vin de peste tot și sunt tare bine deghizate în chestii trendy și cool. Și, în plus, vârsta de consumat alcool, de fumat, de făcut sex, de droguri scade din ce în ce mai mult.
Am făcut câteva interviuri în TDM despre pericolele astea și, dacă aveți răgaz, le puteți citi. Sunt interviuri cu oameni care zi de zi interacționează cu copii pierduți, neînțeleși de familie, de cei din jur, care ajung să își distrugă viața.
- Consumul de droguri copii și adolescenți. Psiholog Agenția Națională Antidrog: „Ajung consumatori copiii neiubiți”
- Alcoolul la adolescenți. Dr. Eugen Hriscu: „Nu e în regulă să dați copiilor o gură de bere, să vadă cum e!”
- Consumul de alcool la adolescenți. 2 copii ajung săptămânal la spital în comă alcoolică
Rătuteala părintelui, bucuria copilului
Cel mai trist e că nici noi adulții nu prea știm ce vrem de la ei. Când sunt mici avem niște repere clare legate de când trebuie să meargă, să vorbească, cât să mănânce. Până la un punct le dăm mâncare bio, haine din bumbac crescut de zâne, jucării din lemn din păduri neumblate de piciorul omului, le citim povești în care nu există decât personaje pozitive. Ați înțeles ideea.
Suntem aproape obsedați de copil și de bunăstarea lui. Nu știu ce se întâmplă că toate aceste principii și idei încep să se dilueze pe măsură ce crește copilul. La puțini am observat că rămân în picioare grijia și atenția pe toate planurile și știu cum să gestioneze relația cu un adolescent.
Schimbarea se petrece mai ales când copilul ajunge la școală și este cea mai vizibilă din clasa a V-a. Dacă la clasele mici le spunem, majoritatea dintre noi, că nu contează notele, că e important ce au în cap, ba chiar mai scăpăm și câteva cuvinte dure despre școală și sistemul educațional, dintr-a V-a se schimbă foaia.
Libertate să fie, dar câtă și cum?
La prima notă proastă ne aducem aminte că vine capacitatea, că media e importantă la admiterea la liceu. După ce atâția ani trâmbițăm că e irelevant ce notă au luat deodată ne schimbăm total părerea. La noi nu a fost cazul FB-ul din clasele mici s-a transformat în notele corespunzătoare lui în primul semestru, dar din ce aud pe la alți părinți cam asta este situația.
Apoi nu știm câtă liberatate să le dăm. De unde până la o vârstă i-am lăsat să facă ce vor, brusc părinții își dau seama că sunt tot felul de pericole. Așa apar interdicțiile, ăștia mici nu știu ce i-a apucat și…conflict! Și, da, sunt părinți care își altoiesc copii sau îi bat de-a binelea pentru tot felul de chestii. Pentru că așa cred ei că îi educă și îi țin sub control.
Și totuși, nu notele, nu liberatatea, nu mâncarea, nu hainele mi se par că sunt problema majoră, ci faptul că prăpastia dintre generații pare a fi mai mare ca atunci când eram noi adolescenți. Viața noastră se schimbă mult la intevale scurte de timp datorită/ din cauza tehnologiei și, pe bună dreptate, nu avem timp să fim la curent cu toate TikTok-urile, Robloxurile, Snapchaturile și alte chestii care apar. Soluția mea a fost să văd despre ce e vorba, să mai citesc și ce zic alți părinți și să le expun pericolele. Serios, acum! Nu ai cum să stai după copil 24 din 24. Dar să vorbești cu el, da!
Poate că ar trebui să îi ascultăm mai atent
Dar îi văd debusolați, speriați. Nu prea au cu cine să vorbească despre ce îi interesează pe ei. Nu despre note, ce-au mâncat, ce-au de scris pentru a doua zi și ce haine și-ar dori. Vor să fii acolo să participi la pasiunile lor. Mie mi s-a luat deja de dansuri de pe TikTok, de filtre de pe Snapchat, de Roblox și Minecraft, de dramele de la școală, de dramele din fața blocului. Dar simt că asta e singura cale de a îi ține aproape.
De la toți psihologii cu care am vorbit am auzit același lucru: adolescenții au nevoie să fie înțeleși. E greu! Când vii la 7-8 de la birou să mai asculți și cine cu cine s-a certat la școală, ce update-uri noi s-au făcut la roblox, ce adidași și-a luat X-ulescu, cine e crush-ul cui.
De fapt, voiam să zic că e grea adolescența și că trebuie să apreciați anii cât copiii sunt mici și sunt numai ai voștri. De pe la 9-10 ani încolo se aruncă puțin câte puțin, fie că vreți sau nu, în vâltoarea societății și e bine să îi țineți bine de mână ca să nu îi scăpați. Poveștile pe care le aud sunt dramatice.
Hai să ne-auzim cu bine peste vreo 15 ani când scap de toate adolescențele! Dar sigur mai revin cu povești.
Tu ce părere ai?