În curând se încheie o etapă din viața noastră. Do´nșoara termină grupa mare. Un nou drum, lung și deloc ușor ni se deschide în față, dar cu siguranță, îl vom parcurge cu bucurie și responsabilitate.

Nici nu știu când au trecut cei trei ani de grădiniță. Este un clișeu, știu, dar parcă mai ieri am dus-o la grupa mică. Și nu a plâns în prima zi, pentru că, după doi ani de creșă, totul părea firesc. Apoi, a început să lase buzița și să plângă, dar s-a împrietenit repede cu fetele și băieții, iar felul ei de a fi a ajutat-o să fie repede iubită de copii.

Am avut parte de o educatoare bună. În special, cu copiii. Comunicarea cu noi, părinții, a fost mai dificilă, pe alocuri, imposibilă, dar nu au existat victime. E greu să se înțeleagă doi oameni, e greu uneori să ne înțelegem pe noi, d-apăi 26 de persoane adulte între ele. Au fost momente frumoase, au fost și situații de criză, dar până la urmă, important este că cei mici au fost modelați frumos.

Am fost la o grădiniță de stat. Nu cred că există diferențe majore față de cele private, exceptând costurile. Nu am avut probleme cu mâncarea, curățenia, personalul. Probleme majore, ca să ne înțelegem bine.

Să dezvolt.

Mâncarea. Mereu proaspătă și de calitate. Dar, uneori, copiii au avut parte de niște preparate tare ciudate. Prazul cu măsline a fost teroarea donș´oarei. Când avea asta în meniu, știam că va veni leșinată de foame. Din aceeași categorie, la micul dejun au avut pastă de ou, de măsline, de cașcaval. Nu știu dacă a mâncat vreodată. La prânz s-a remarcat ciorba de salată, ciorba de potroace. La gustarea de după somn, combinația de iaurt cu pișcot nu am înțeles-o niciodată. Și nici de ce primeau Barni sau iaurt Activia sau iaurt cu bombonele colorate. În fine, cred că nu a murit nimeni. E suficient să urmăriți meniul afișat și să vă dați seama cât de înfometat va veni copilul acasă.

La capitolul curățenie nu am nimic de reproșat. Încă de la început a fost totul lună. Așa de curat era că a trebuit să punem bani de perdele, draperii, covoane și alte nimicuri. Pe parcurs, am completat în fiecare an cu jucării și rechizite. Și asta, bineînțeles, pentru că învățământul de stat este gratuit.

Personalul, de la directoare la portar, au încercat să fie cât mai simpatici. Fiecare cu felul lui de a fi. Pe unii nu i-am cunoscut niciodată. De exemplu, pe doamnele de la opționalele de pictură sau baschet nu i-am văzut la față. Nu au venit la nicio ședință cu părinții să se prezinte, să ne spună și nouă dacă merită sau nu să continuăm. Alte doamne, de la alte opționale, au pregătit pentru serbările de sfârșit de an mici momente artistice. Am fost și la dans, dar la serbarea de final de la grupa mică, am văzut vreo 30-40 de plângăcioși țopăind aiurea și mi-am dat seama că e pierdere de timp.

Am avut serbări frumoase, excursii, evenimente extra-curriculare. Teatru în fiecare vineri. Părinții care au vrut și-au putut împărtăși copiii în grădiniță înaintea fiecărei sărbători religioase importante. Asistentele și ele au fost cooperante, deși noi nu prea am avut treabă cu ele. Spun cooperante pentru că nu de puține ori au venit copilași răciți (și foarte răciți) la grădiniță și nu i-a oprit nimeni.

Și știu că vă întrebați și dacă am dus cadouri. Nu. Nici măcar atunci când, la înscriere, ne-am trezit pe lista de rezervă, deși stăm pe aceeași stradă cu grădinița. În rest, nu a fost cazul.

Una peste alta, a fost o experiență plăcută pentru toată lumea. Eu cel puțin, ca părinte, mi-am pregătit nervii pentru următorii 13 ani de școală. M-am împrietenit cu niște mămici și bunici. Copiii, pe lângă scris, citit, desenat și matematici, au învățat să se descurce singuri, să interacționeze cu adulții, au legat prietenii, au priceput ce presupune controlul emoțiilor. Cred că acum sunt pregătiți pentru pasul următor.