Cu toate că ziua în care urmează să plecăm în concediu se apropie cu pași repezi mi se pare că timpul greu. Foarte greu. Nu mă ajută nici milioanele de poze de pe plajele lumii postate de prietenii virtuali pe facebook sau instagram, nici cei din gașca cu care plecăm care se văicăresc și ei la fel ca mine că timpul trece greu.
La gașcă voiam să ajung. Vouă cum vă place să plecați în vacanță? Singuri sau cu un grup de prieteni?
Noi am fost în toate combinațiile posibile. Și singuri (adică doar noi doi), și cu copiii, și cu bunicii, și cu prieteni apropiați și cu prietenii prietenilor prietenilor pe care i-am cunoscut în benzinărie înainte să pornim la drum. Niciuna dintre variante nu mi-a displăcut. Când ajungem acolo totul este bine. Problema este până ne hotărâm unde plecăm, dar asta va fi, probabil, subiectul unei altei postări.
De cele mai multe ori am fost cam în aceeași formulă: noi, nașii noștri și una dintre perechile de fini. Pe lângă ei au apărut uneori părinții mei sau alți prieteni.
Cum facem să nu ne certăm când suntem în vacanță cu gașca? Răspuns cinstit: nu facem! Ne-am obișnuit unii cu alții și fiecare știe ce pitici pe creier are celălalt (și-avem destui) că trecem cu vederea. Plus că, ne e drag să fim împreună. Ce-ar mai fi o prietenie fără niște împunsături din când în când în când și fără un pic de sarcasm? Apoi, mai mult decât prieteni, suntem o familie.
Iată cum facem să plecăm de la hotel (aproape) la fel veseli cum am ajuns:
- Nu ne luăm prea în serios. Unde sunt 10 adulți și 5-6 copii care stau peste o săptămână împreună este inevitabil să nu apară și ochi dați peste cap. Toată lumea care știe că plecăm așa mulți mă întreabă: ”Păi și cum faceți să nu vă certați? Unul vrea ceva, altul altceva…”. Nu ne știm de ieri de azi, unii dintre noi sunt mai pașnici, alții mai împăciuitori, alții mai orgolioși (aici intru și eu). Și, cum spune Mirela (o știți de-acum!): avem mereu un snikers în geantă pentru cei care devin țâfnoși.
- Toți copiii sunt perfecți. Copiii grupului sunt de vârste apropiate, ceea ce este foarte bine. Copiii grupului încep să se ciorovăiască după 2-3 zile, ceea ce nu e bine. Pentru că toți avem copii perfecți îi lăsăm să se descurce singuri. Și, ce să vedeți? Ei se ceartă, ei se-mpacă.
- Știm de ce am plecat de-acasă. Batem peste 1000 de kilometri ca să ne distrăm, bronzăm, să vedem lucruri frumoase. De ciondănit, ne putem ciondăni și-n București. E mai ieftin și ajungem mai repede fiecare la casele noastre, unde să medităm, să ne treacă nervii și să ne dăm seama că nu suntem copii de grădiniță.
- Avem de-acasă un plan. Înainte de fiecare plecare facem un program cu ce am putea să vizităm, costuri, distanțe. Ne alegem în mare niște obiective și acolo nu mai stăm să facem sondaje.
- Dacă cineva nu vrea să participe la o activitate, nu participă. Plecăm împreună, dar nu ne legăm unii de alții că nu suntem cu doamna învățătoare în tabără.
Cred că de vreo 10 ani, cu mici excepții, am tot plecat așa cu gașca. Indiferent de ce s-a întâmplat am rămas cu amintiri plăcute. Copiii chiar se simt bine unii cu alții, nouă ne place seara să stăm la un pahar de ceva, o ronțăială și sporovăială mai mult sau mai puțin profundă. Ne place la nebunie să jucăm mima fete contra băieți și, credeți-mă, nu este simplu. Pregătim liste de cuvinte (chiar așa, ce idei năstrușnice aveți?) și iese o distracție pe cinste. Nu țin minte toate câte au fost cerute să se mimeze, dar unele au rămas în istorie: sintaxă, atom, miercuri, barosan.
Acum cât am scris textul ăsta mi-am adus aminte de atâtea momente frumoase că îmi vine să dau trollerul jos și să mă apuc de făcut bagaje. Mai e puțin!
Tu ce părere ai?