Suntem atât de ocupați cu toate că uneori nici nu realizăm cum trece timpul. Job, taskuri, rufe de călcat, ședințe, cumpărături, trebuie să fac de mâncare, scoate rufele din mașină, expiră RCA-ul, deadline-uri, vezi că mâine trebuie să plătim rata și lista continua la nesfârșit.

Ne trezim într-o zi, ca dintr-un somn adânc, că avem copil școlar. Am fost acolo în prima zi de școală, dar nu am realizat decât când alergam (la propriu) prin curtea școlii ca să ajung la prima ședință cu părinții cu cât mai puține minute întârziere. Portarul m-a oprit și m-a întrebat ”Unde mergeți, doamnă?”. M-am auzit în liniștea serii răspunzând ”la ședința cu părinții, la pregătitoare D”. Și-atunci, în fuga aia a mea, am realizat că eu sunt doamnă și că sunt mama unui copil care merge la școală. Va să zică nu mai eram o puștoaică, nu mai era loc de caterincă. Trebuia să fiu serioasă.

Atunci a fost prima străfulgerare. Am depășit-o repede și timpul a trecut tot bifând chestii din lista de mai sus, cu mici opriri pentru alimentare sufletească cu briza mării, susur de izvoare, ecouri de peșteri și turuitul roților ce te duc spre destinații ce te fac din robot om.

Carnetul de note

Într-o seară, să tot fi fost vreo 9, stăteam în bucătărie, la biroul meu de mamă-angajat-freelancer-cu-influențe-de-femeie-care-crede-că-poate-face-tot. Se deschide ușa. Apare Amalia. În mână are un caiețel, cu copertă. Mi-l bagă sub ochi (nici acum nu a înțeles că n-are nicio șasă să văd ceva dacă face asta), îmi dă și-un stilou și-mi zice-poruncește: Semnează! Era carnetul ei de note.

M-am fâstâcit, vă spun sincer. În mintea mea, eu eram încă la faza la care nu știam pe unde să mai ascund carnetul pentru că profesoara de chimie și profii de mate și fizică nu înțelegeau că eu nu am vreo aplecare către ce predau ei acolo și-mi puneau note mici. În mintea mea, cine semna pe coloana de părinte trebuia să fie o persoană matură, sobră. Păi cum să semnez eu care stau noaptea să mă uit la seriale, mă joc jocuri online, pierd cheile de la casă, uit să plătesc facturi și vorbesc cu orele cu prietenele mele la telefon? Trebuia să fie o greșeală! Nu am de ce să semnez eu. M-a lămurit totuși fii-mea că trebuie să mă hotărăsc dacă vreau eu, că dacă nu se duce la tac-su. Cum nu am mai avut loc de-ntors, am pus mâna pe stilou și m-am apucat de iscălit. Așa emoții nu cred că am avut nici când am semnat la starea civilă.

Cei 5 ani de școală ai Amaliei au trecut ușor. Ea a fost cumsecade, doamna exact cum trebuie și, cel mai important, nu m-am luat foarte în serios. Copilul a înțeles că școala e pentru ea. Nu o obligație, nu un serviciu pentru care primește o recompensă, nu o corvoadă unde trebuie să meargă. E pur și simplu o etapă din viață fără de care ajungem niște îngălați, bădărani, fără speranța unui viitor liniștit. Toți am trecut pe-acolo. Unii cu succes mai mare, alții ca gâsca prin apă. Fiecare după cum a fost ghidat de părinți și după socotelile pe care și le-a făcut.

Să nu ne luăm prea în serios

Nu am obligat-o să meargă la concursuri, nu i-am zis că dacă nu ia FB o să se facă o gaură-n cer, nu i-am cerut să vină cu diplome și medalii. Dar am făcut niște crize de isterie când a zis că mai are un singur exercițiu doar ca să iasă mai repede afară, omițând că exercițiul ăla avea vreo 10 subpuncte, când a zis că nu poate să rețină la geografie munții Carpați, dar nu a deschis atlasul ca să vadă cum sunt puși pe hartă. Am crezut că am tensiunea 1000 când am văzut teste cu cele mai ușoare exerciții rezolvate greșit doar pentru că i-a fost lene să citească tot enunțul sau când în ultima zi de vacanță m-a anunțat că are teme de făcut. Nu pentru ce s-a întâmplat efectiv, ci pentru cum s-a ajuns acolo.

Luni pornim pe-același drum cu Ale. Sper să rămânem la fel de relaxați, să avem răbdare să îi explicăm și lui care este rolul școlii în viața noastră, iar el să fie la fel de cooperant ca Amalia.

Am să plâng și-acum, că eu tot băiatul mamei îl văd. Nu mi se pare ceva ieșit din comun. Mamele de băieți au ceva în suflet care le împiedică să realizeze de-adevăratele că băieții lor cresc. Și bâzâie la fiecare eveniment, mai mare sau mai mic, că viața le obligă să le mai dea încă puțin drumul din brațele lor.

Când am să termin de plâns, am să știu că totul va fi bine. Mă voi trezi iar că nu știu ce caut prin curtea școlii, voi privi carnetul de note al Amaliei cu suspiciune, mai ales că de-acum vor fi note adevărate în el, nu doar calificative și voi încerca să nu mă iau în continuare foarte în serios.  Pentru că, deși școala este foarte serioasă, este un lucru normal din viața noastră și trebuie să-l tratăm ca atare.

Sper să aibă parte de cadre didactice care o lase să învețe de plăcere, așa cum a fost și până acum cu doamna învățătoare. La Alexandru n-am dubii că va fi așa. Doar să vrea și el.

Hei! Mulțumesc că ai citit până la sfârșit. Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like paginii CRISTINA CALIN BLOG! Sigur vei mai citi lucruri interesante.