Pe chef Joseph Hadad l-am cunoscut acum 14 ani. El era executive-chef la Casa Vernescu, eu eram proaspătă angajată la Jurnalul Național, departamentul Gastronomie.
În 2004 nu aveam facebook, iar internetul nu era, ca astăzi, sursă de informare pentru cei care scriau pe la ziare și reviste. Atunci subiectele noastre erau oameni adevărați, cu care mergeam și vorbeam de-adevăratelea.
La vremea aceea știam despre mâncare că o gătesc mama sau tata, iar mâncatul în oraș era sinonim cu pizza și șnițburgerul cu de toate de la terasa din campusul Leu. V-ați dat seama că nu știam prea multe despre arta culinară și gastronomie, dar eram dornică să învăț. Nici publicații de profil nu erau prea multe, așa că cei din branșă erau bucuroși să împărtășească din experiența lor unui public atât de numeros cum era cel al Jurnalului Național.
Eu eram veșnic în căutare de subiecte pentru că pagina de Gastronomie apărea zilnic și cum nu cred că la acea vreme avea vreun restaurant PR să trimită comunicate sau alt fel de informări nu-mi rămânea decât documentarea foarte amănunțită. Când tata a venit într-o seară acasă cu un tort foarte-foarte bun și am aflat că este de la Casa Vernescu, mi-am pus în cap să mă duc să-l cunosc pe bucătarul de-acolo.
A doua zi, ca o floricică inocentă (ca să nu zic un pic prostuță), cum eram la cei 23 de ani ai mei, am intrat în recepție la Casa Vernescu, le-am spus cine sunt și că vreau să vorbesc și eu cu domnul bucătar. Fata de-acolo a fost ușor uimită de apariția mea, dar l-a chemat pe chef Joseph Hadad, care a și apărut 2 minute mai târziu. Nu mai știu despre ce am vorbit, dar cert este că au urmat zeci de articole, coperți de revistă pentru Jurnalul de Bucătărie, interviuri.
Cu chef Joseph a fost pentru prima dată când un bucătar a scris un editorial într-un cotidian. Ideea mi-a venit cât l-am văzut cât de implicat este în ceea ce face și cât de mult își dorește ca oamenii să înțeleagă mâncarea și s-o iubească la fel de mult cum o face el. În fiecare săptămână explica cititorilor lucruri care pot părea banale, dar despre care nimeni nu vorbea, părându-li-se probabil că nu sunt importante. Am vorbit despre cum alegem peștele fără să fim păcăliți legat de prospețimea lui, despre asocieri de ingrediente, despre cărnuri, despre ce înseamnă cu adevărat să mănânci la restaurant.
Niciodată chef Joseph nu a spus ”nu” vreunei provocări pe care i-am adresat-o. A avut mereu răbadare cu echipa noastră de fotografi și food-designeri și, cel mai important, nu s-a ferit să spună cantitățile ingredientelor. Când trebuia să scriem vreo rețetă, îmi dădea toate detaliile la secundă și miligram, pentru că spunea el, contează foarte mult și cel care gătește. Acum, fie vorba între noi, la câte rețete sunt pe internet, ar trebui să fim toți master chefi, dar nu suntem pentru că nu avem îndemânare și talent pentru gătit.
Chiar dacă eu am plecat de la Jurnalul Național, colaborarea cu chef Joseph a rămas, pentru că am continuat să lucrez tot în comunicare sau presa gastronomică.
În 14 ani, drumurile ni s-au tot intersectat, iar eu am continuat să îl admir pe chef pentru tot ceea ce a făcut de-a lungul timpului pentru gastronomia din România.
Acum câteva luni am primit un telefon de la Anita, cea care îi este PR, care mă invita să dau un interviu pentru televiziunea națională din Israel care face un documentar despre chef Joseph Hadad. Puteam să spun eu ”nu”? Sincer, nici nu m-am mai gândit ce implică asta și am zis da din prima.
Documentarul a fost difuzat acum câteva săptămâni și mă bucur nespus că avut ocazia să vorbesc despre chef Joseph. Interviul a durat aproximativ jumătate de oră și, deși eram gâtuită de emoții, am reușit să articulez câteva fraze.
Oricum, documentarul nu este despre mine, ci despre chef și, chiar dacă nu are încă subtitrare în limba engleză ca să înțelegeți tot ce se vorbește acolo, un lucru este clar: Joseph Hadad este apreciat dincolo de granițele noastre.
Tu ce părere ai?