Sunt deja de o săptămână acasă cu copiii. Am trecut deja prin multe stări, dar cel mai des îmi dau târcoale niște neliniști pe care tot încerc să le alung pentru că știu că va urma o perioadă lungă în care nu vom mai ieși din casă.

Am intuit că vom ajunge aici când am văzut ce se întâmplă în Italia, însă nu am crezut că va fi atât de brusc. Acum două săptămâni nu știam cum să organizăm mai bine copiii pentru vacanța noastră în doi în Polonia și acum ne bucurăm dacă mergem până la pâine. Eram liberi să facem ce vrem, când vrem. Acum un virus, care pentru mine nici nu mai contează cum a ajuns în aer, ne ține în casă. Știu că așa este cel mai bine. Aș prefera chiar să se închidă tot o lună, să sacrificăm tot, dar să știu că se termină naiba situația asta.

Până una alta stăm în casă și încercăm să ne umplem timpul cum putem mai bine, mai util, mai plăcut. E greu, având în vedere că trebuie să și lucrez. Domnul încă merge la birou, așa că toată ziua sunt șef de trib.

Ca să pot să lucrez, mă trezesc de dimineață. Am noroc că nu am niște copii matinali. Nici nu insist să pătreze un program de trezire și culcare ca-n timpul școlii. E un compromis. Până la 10-10.30 când se trezesc ei, eu deja am 3-4 ore de lucru și pot să le pregătesc micul-dejun așa cum trebuie. Apoi, facem împreună ordine și trecem la teme. Trebuie să știe că nu e chiar vacanță, ci că trebuie să se țină de școală pentru că nu e timp de pierdut.

Nu renunțăm la teme

La Amalia, care e clasa a V-a, păstrăm legătura cu doamna dirigintă care primește temele de la restul profesorii de la clasă. Au lecții de la aproape toate materiile, atât din cărțile, cât și de pe niște platforme online. Îi place modul ăsta, deși are și ea o stare destul de descumpănită și ar vrea să lâncezească. Pentru Ale, care e clasa pregătitoare, primim de la doamna învățătoare ce are de făcut zilnic. I le dăm înapoi pozându-le ca să se uite peste ele.

Încerc să îi țin ocupați pentru că îi văd că sunt și ei triști și îngrijorați. Oricât am încerca noi ca părinți să evităm să discutăm despre asta de față cu ei, până la urmă se vede pe fața noastră că nu suntem tocmai optimiști. Le-am explicat că e o perioadă grea și că urmează să dureze ceva mai mult și că ar fi mai bine să încercăm toți să ne purtăm cât mai bine. Încerc să îmi mușc limba când îmi vine să zic ceva mai răutăcios și le-am recomandat și lor să facă acest lucru ca să nu murim de nervi.

Pe lângă teme, îi mai pun și să citească. Pentru Alexandru avem cărți din colecția ”Învăț să citesc” de la Editura Gamma, iar Amalia citește ce vrea ea. Are și ea niște cărticele pe nivele de citit, de la aceeași editură, în limba engleză și franceză, și mai exersează și ea. Jucăm tot felul de jocuri și îi las și să se plictisească. Au voie și să petreacă timp pe telefon sau la televizor, mai ales în momentele în care eu am de lucru. Nu pot să fiu ipocrită. Da, se joacă Roblox, iar Ale se uită și la desene, mai ales pe Nickelodeon.

În rest, eu am mult de lucru și mă închid în biroul meu, care este bucătăria. Au înțeles foarte bine că stăm în casă ca să ne protejăm de stupizenia asta de coronavirus și au mai înțeles că trebuie să lucrăm în continuare pentru că în mod cert va urma o perioadă foarte grea din punct de vedere financiar.

Care sunt cele mai mari temeri ale mele legate de coronavirus?

Evident, teama principală este legată de boală. Mă gândesc cu groază că am putea să ne îmbolnăvim noi sau cei dragi nouă. Avem părinți, bunici cu tot felul de boli și o astfel de boală ar putea fi fatală. Nici pentru cei tineri nu ar fi ușor, mai ales că suntem conștienți că sistemul nostru medical va fi incapabil să cuprindă în totalitate o asemenea situație. Oricât ar vrea medicii, sunt depășiți numeric și tehnic de virusul ăsta care ne-a dat viața peste cap.

Mi-e teamă să nu se întâmple ceva cu joburile noastre. Nu poți să nu te gândești la asta, mai ales când ai responsabilitatea unor copii, când ai rate, facturi și planuri. Știu că avem amândoi niște angajatori serioși, că noi suntem niște profesioniști în domeniul nostru, dar uneori nu ține doar de asta. Coronavirusul ăsta idiot poate fi mai tare decât dorințele oamenilor ca lucrurile să meargă bine.

Mi-e teamă că situația asta se poate prelungi luni la rând, atât de mult încât nu ne vom mai putea întoarce în totalitate niciodată la viața noastră de dinainte de coronavirus. Că oamenii or să se schimbe și nu în bine. Că n-o să ne mai putem întâlni prea curând cu familia și prietenii. Că n-o să mai plecăm în vacanțe prea curând. Că o să fie nevoie să calculăm ce și cât mâncăm.

Sâmbătă am fost până la piață pentru că trebuia să cumpăr câte ceva. Afară era destul de întunecat, iar strada era apoape goală. Puținii oamenii care mai treceau aveau măști pe față și mergeau gârboviți, foarte încet, aproape târându-se. În magazin, nu rafturile de pâine erau goale și nu erau singurele devastate de clienții disperați. Am avut așa o stare de tristețe, cum cred că rar am mai avut fără să aibă legătură neapărat cu ceva palpabil. Tare mi-e că această senzație se va amplifica în următoarele zile și că situația va dura mult. De fapt, deja mi se pare că a trecut prea mult timp de când aveam o viață normală.

Hei! Mulțumesc că ai citit până la sfârșit. Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like paginii CRISTINA CALIN BLOG! Sigur vei mai citi lucruri interesante.