Ziua 14.

Astăzi a trecut prin fața blocului nostru o dubă de jandarmerie care ne îndemna să stăm în casă, să ne spălăm pe mâini și…am închis repede geamul. Nu am vrut să mai aud. Era ca și cum ne intra în casă toată pandemia, toată frica, toată groaza.

Nu închid niciodată cât sunt trează știrile. Dimineața când mă trezesc primul lucru pe care îl fac este să mă uit ce cifre au dat țările de pe partea cealaltă a globului. E cumva parte din meseria mea să fac asta și faptul că aud non-stop informații nu îmi dă stare de anxietate sau de frică. Am cumva senzația că dețin controlul.

Dar mașina aia cu girofarul pornit, vocea dură prin portavoce era acolo. Nu era un ecran între noi, nu era o sarcină de serviciu să o ascult. Nu mai era ca atunci când mergeam la stadion și urlau jandarmii la noi să mergem pe trotuar. Nici ca atunci când le-au dat afară din peluză cu gaze lacrimogene și i-au închis pe toți băieții/bărbații într-un țarc, iar eu am rămas cu soră-mea noaptea, singure pe stradă. Atunci știam că totul va avea un final. Acum nu am niciun ordin de mărime. Poate să fie o săptămână, un an, poate nu am să mai prind sfârșitul pandemiei.

Nu sunt o persoană foarte panicoasă, dar nici prea optimistă. Să zicem că sunt o realistă care caută partea bună în orice situație. Încerc și acum. Nu sunt multe, dar tot am găsit câteva:

Nu mai petrec timp în trafic. Chiar dacă biroul meu este chiar în centrul orașului, tot petreceam 2 ore în fiecare zi în trafic. În Drumul Taberei se circulă foarte greu și uneori stăteam și 30 de minute în dreptul Pieței Moghioroș. Acum fac 1 minut din dormitor în bucătărie, unde mi-am stabilit biroul.

Stau mai mult timp cu copiii. Nu neapărat că ne jucăm, că nu prea apucăm pentru că eu lucrez de-acasă și muncesc mult, poate mai mult decât mergeam la birou. Dar totuși sunt aici pentru ei să îi ascult, mai fac câte o pauză în mijlocul zilei să mai facem ceva împreună, mâncăm împreună.

Am mai multă grijă de mine. Până acum nu aveam atât de mult timp să îmi pun măști, să folosesc toate produsele pe care mi le tot cumpăram în speranța că poate o să am vreodată vreme și de ele, să mă mai relaxez din când în când.

Gătesc aproape în fiecare zi. Am timp să mă învârt în jurul oalelor, să le fac în fiecare zi sau la două zile mâncare proaspătă. Nici nu mai aruncăm alimente pentru că pot să gestionez mai bine meniul.

Nu mai cheltuim bani. Restaurantul unde mânca domnul la birou e închis, deci are în fiecare zi pachet, iar eu nu mai ies din casă. Orice ieșire mă ducea măcar într-un Mega mic de unde tot ieșeam cu o sacoșică cu câte ceva. De comandat online mi-e teamă, de ieșit nu ies, așa că sper să se vadă și ceva economii după pandemia asta.

Ies la iveală toate nenorocirile pe care conducătorii țării ăsteia le-au făcut. Sper să învățăm ceva din asta, și noi și ei. Sper să ajungă și ei în spitalele alea fără nimic, să meargă pe autostrăzile care nu există, să trăiască și ei blocați în țara asta pe care au stricat-o. Nouă sper să ne mai vină mintea la cap și să ieșim din paradigma asta cu ”merge și-așa” și să înțelegem că tragem la aceeași căruță.

De fapt, pentru mine nu îmi este prea mare teamă, pentru că stau în casă. Mă gândesc la părinții noștri, la prietenii și rudele care încă se duc la birou. Mă gândesc nu doar că luăm coronavirus, ci că o luăm razna. Dacă trecem peste asta fără prea mari sechele (de orice fel) eu zic că suntem puternici.

• Jurnal de carantină. Episodul 1. Prima săptămână în care coronavirusul ne ține în casă.
• Jurnal de carantină. Episodul 2. Am ieșit din casă și m-a luat panica
• Jurnal de carantină. Episodul 3. Homeschoolingul nu e pentru mine. Nici chiar pentru profesori.

Hei! Mulțumesc că ai citit până la sfârșit. Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like paginii CRISTINA CALIN BLOG! Sigur vei mai citi lucruri interesante.