În 1999, când eram în clasa a XI-a, m-am hotărât să dau admitere la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Visam să scriu, să fiu în centrul evenimentelor, să am mereu agenda plină, să cunosc mereu oameni noi, să plec pe teren.
Știam că meseria asta mi se potrivește mai mult decât oricare alta. Au încercat să mă descurajeze mulți. Că jurnaliștii câștigă puțin, că nu au viață personală, că numai curvele se fac jurnaliste, că sunt puține locuri la facultate, că se intră cu șpagă. N-am băgat pe nimeni în seamă și timp de mai bine de doi ani am învățat pe rupte ca să intru la buget. Am uitat de tot și de toate. Aveam un singur scop.
Am făcut meditații la gramatică și la engleză. La creativitate doar 4 ședinte cu profesorul Constantin Stan, Dumnezeu să-l ierte. Erau alții care făceau un an sau doi, dar atât s-a putut. La ultima oră, profu´ ne-a spus, mie și prietenei cu care învățam, că dacă luăm nota 4 să fim mulțumite. Când am ieșit de la el, am plâns în stația de autobuz la proastele. Dar nu ne-am lăsat.
M-am înscris doar la FJSC. Asta voiam.
Și am reușit. Am intrat a 59-a. Erau 60 de locuri la buget. Vreo 10-11 pe un singur loc.
Am avut în facultate profi excepționali și nu. Dar am învățat chestii. Pe majoritatea nu le-am folosit niciodată, nu aveau aplicabilitate în redacțiile din România.
Am făcut practică la ”Ora” în anul I și mi-a plăcut la nebunie. Nu aș mai fi plecat de-acolo. Chiar dacă nu mă plătea nimeni, faptul că îmi apărea numele în dreptul unui articol în ziar era mai presus de orice. Am avut și o trimitere pe prima pagină, iar pentru mine, o studentă în primul an a fost o mândrie de nedescris.
A fost ușoară facultatea cu mici excepții. La ”Introducere în sistemul mass-media” am avut restanță până în anul 3. De lene mai mult. Apoi, la Moraru (cine a făcut FJSC știe despre ce vorbesc), a fost de râsu´-plânsu´. La materia din semestrul 1 (nu mai știu cum se cheamă) am fost praf. Mie și încă unei colege ne-a dat de ales. Ori restanță, ori 5 și dacă nu luăm 10 la materia de pe semestrul 2, ne lasă atunci restante. Am ales 5 și-om vedea. Și am luat 10 apoi.
În anul 4, m-am angajat la TV Sigma. A fost poate unul dintre cele mai frumoase job-uri ale mele. Eram numai studenți, aveam libertate deplină, atmosfera era una de vis. Vreo 2 ani am făcut emisiuni acolo.
Una peste alta, facultatea a fost frumoasă.
Nu am dat licența în vară de lene. Lucram, nu prea am avut timp să învăț. Dar am dat în iarnă și am luat-o.
În iulie 2004, după ce am terminat, am văzut un anunț pe ușa facultății ”Cotidian central, angajăm reporteri” Am sunat, eu și prietena mea ne-am dus la interviu. Cu un CV frumos aranjat, cu o mapă cu ce făcusem noi prin facultate. Nu au prezentat nici unele interes. Ni s-a spus atât ”Stați două săptămâni în probă și dacă scrieți bine, rămâneți” Și am stat vreo câțiva ani.
Nu sunt o jurnalistă mare. Nu am făcut anchete sonore, nu am dat jos guverne, nu am dormit pe la ușa oamenilor care face agenda zilei. Dar am încercat să fiu obiectivă, să scriu corect, să informez cititorul, să nu-mi fie rușine să semnez vreun material, să respect meseria pe care am visat atât să o am.
Și poate am și schimbat ceva. Am scris despre gastronomie, despre turism, despre sănătate. Și cred că le-am deschis cititorilor ochii, i-am învățat să mănânce sănătos, le-am arătat locuri frumoase din țara asta, le-am prezentat oameni minunați.
Și a venit criza. Mai întâi cea financiară. Minusdouăzecilasută. Salarii întârziate. Acasă un copil. Rate. Am încercat.
Când am văzut că nu se mai poate, am renunțat. Cu tristețe, pentru că iubesc această meserie.
De ceva ani, criza financiară este dublată de cea morală. Acum, chiar NIMIC nu mai are legătură cu ce am învățat, cu ce am sperat că va fi. Nimic.
Și asta mă face să îmi fie și mai dor.
Tu ce părere ai?