Cum poți să spui, la 25 de ani, că ești obosit?

În ultima săptămână am auzit de la mai multe persoane care nu au mai mult de 25 de ani că sunt obosite după job, că nu mai au chef de nimic. O persoană chiar mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă descurc și cu copii și cu job. La 25 de ani! Dacă aș mai avea 25 de ani aș muta lumea din loc!

La 25 de ani mă măritam, după 5 ani de relație, eram editor la Jurnalul Național, aveam câteva colaborări, îmi cumpăram casă, mergeam la toate meciurile de acasă ale echipei mele, Dinamo București. La 25 de ani eram de neoprit și nici prin cap nu-mi trecea că aș putea să obosesc vreodată.

Nu cred că sunt eu ursuză și bătrână, că nu mai înțeleg tineretul din ziua de azi. Același lucru mi-l spun și alte prietene care au colege tinere și care se târâie pe la birou și sunt veșnic obosite. Mai sunt și cei care se tot plâng că nu-și găsesc de lucru, că sunt plătiți puțin, că viața e de rahat în general. Nu generalizez, probabil că or fi și unii care zbârnâie, dar nu au intrat până acum în raza mea vizuală.

Acum nu zic să fie toți ca mine, care nu are răbdare nici să facă o baie în liniște.

Mi-aduc aminte când am intrat la facultate (pe unul dintre cele 60 de locuri de la buget) și ca proaspătă studentă îmi doream foarte mult să merg prin cluburi. Ai mei nu prea erau de acord cu noua mea pasiune și găsiseră ei o modalitate de a nu mă lăsa: n-avem bani să-ți dăm! Hmmm, și-a zis Cristina. A doua zi eram la anunțul telefonic și îmi ofeream serviciile pentru meditații la limba română. Am strâns suficienți elevi cât să am bani de club, de haine pentru club și de ceva farduri. La 19 ani ce naiba să-ți dorești! Sâmbăta eram toată ziua pe drumuri către copiii pe care-i meditam. Noaptea în club. Nu m-a mânat spre muncă vreun scop nobil, dar am prins gustul independenței.

Apoi am lucrat în fiecare an de facultate. Nu pe bani mulți. Aș putea spune că erau chiar foarte puțini, dar meditațiile mergeau în continuare și se strângea o sumă frumușică la sfârșit de lună. După 4 ani de alergături și odată cu terminarea facultății am hotărât că e cazul să îmi iau un job serios.

Aveam 23 de ani. Cam cât au copiii ăștia care plâng acum pe la colțuri că sunt obosiți. Și-am văzut un anunț pe ușa facultății. Un cotidian central căuta reporteri. Pick me! Pick me! Două săptămâni am stat în probe și cred că am făcut destul de bine din moment ce am rămas vreo 7 ani, timp în care am devenit și editor.

Dar nu asta este important. Când șefa mea directă a venit să ne facă instructajul a început cu următoarea metaforă: ”sper că știți că aici o să luați multă m@#$”. Oamenii de presă nu au multe sensibilități și sunt învățați să folosească imagini puternice pentru a trezi în cititor/ ascultător emoții. Amenințarea nu a fost chiar reală, însă pot spune că am muncit pe brânci. Nu mereu, dar au fost multe momente când plecam de la redacție după 12 noaptea și la 10 dimineața eram înapoi. Mult timp am avut doar sâmbăta liberă și când eram în delegații nici aia. Nu am avut zile libere când alți oameni petreceau după Crăciun, Paște, Revelion. Dar știți care-i partea cea mai tare? Îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam! Adoram delegațiile, îmi plăcea să stau singură în biroul mare din Casa Presei după ce pleca toată lumea să caut subiecte. Nici nu simțeam oboseala. Nu cred că m-am plâns vreodată și am plecat doar atunci când era evident că soarta ziarului era pecetluită.

Cu mici pauze, nu s-a întâmplat să mă bazez doar pe job. Am spus mereu că meseria asta este atât de nesigură încât este nevoie mereu de un back up. Nu-mi place să fiu luată pe nepregătite chiar dacă asta înseamnă să muncesc mult.

Și dacă programul meu din tinerețe vă părea haotic, ăsta de-acum probabil că ar omorî un tânăr după câteva zile. Nu am nicio zi cu mai mult de 5 ore de somn. Am job full time, câteva colaborări la care trebuie să scriu constatant și o fac seara, blogul, doi copii, un soț, prieteni și mă mai am și pe mine. Gătesc, calc, fac curat, verific temele copiilor, îi duc la diverse activități extrașcolare, merg la evenimente, merg la petreceri. Și ziua mea are tot 24 de ore. Când nu mai pot, că mai sunt și zile de-astea, spun stop-joc pentru o zi, dorm și-o iau de la capăt. 

Aș putea prea bine să mă duc la serviciu și-atât. Dar nu știu să fac altfel. Și nu, nu am trăit vremuri de sărăcie când eram mică. Aveam tot ce ne trebuie. Ba chiar mama nu ne lăsa nici să ne spălăm farfuria în care mâncam. Acasă la ai mei nu am făcut nicio treabă. Nimic.

Nu am fost niciodată premiantă și nici nu mi-a trebuit. Dar când a fost ceva important—admitere la liceu, bacalaureau sau admitere la facultate—am muncit de mi-au sărit capacele. Știam că mai apoi voi putea să mă relaxez o perioadă. Așa a fost și cu prima parte a carierei mele. Avantajul meu este că am descoperit repede ce vreau să mă fac când o să fiu mare și am muncit cu drag. Nu mereu. A fost o perioadă de vreun an și ceva când am acceptat un job doar pentru că nu am avut altă alternativă. Atunci n-am avut back-up. Și n-a fost bine deloc.

Și, da, sunt de acord să nu muncești ca fraierul pe 2 lei și să nu stai să te frece cineva la creier și să-și bată joc de tine. Dar poți încerca. Până la urmă vei găsi acel job care să fie pe lungimea ta de undă. Cunoscând oameni apar oportunități. Și dacă ești pasionat, muncitor și ai și o doză de isețime atunci nu ai cum să nu reușești. Dar dacă stai acasă și mai ești și obosit, nu are cum să te găsească norocul.

Acestea fiind spuse nu înțeleg cum la 25 de ani poți fi obosit mergând doar la job, fără obligații familiale. Apăi, maică, la vremea când or apărea și copii și multe, multe alte stresuri, ce-o să mai faceți?

Spuneți-mi cum ați vrea, dar cred că toți cei din generație cu mine am trecut prin asta. Niciunul nu ne-am trezit șefi peste noapte, niciunul nu am câștigat mii de euro de la primul contract de muncă. Dar nici nu a durat mult până când am reușit.

Și dacă ar fi să o iau iar de la capăt aș face fix la fel.