Acum 8 ani plus încă vreo 33 de săptămâni primeam o veste pe care o așteptam de ceva vreme: în mine creștea un copil. După ce am depășit entuziasmul, am căutat un medic de încredere cu care să fiu sigură că la finalul sarcinii totul va fi așa cum am visat. Din recomandări, am ajuns la o cucoană, medic la Giulești și cu cabinet privat în Drumul Taberei. Am mers cu emoție la prima consultație. Mi-a confirmat ceea ce testul îmi spusese: pe la sfârșitul lui aprilie în anul următor va veni pe lume primul nostru copil.
M-a chemat la o nouă consultație la vreo săptămână distanță. Era seară. După ce mi-a făcut ecografie mi-a spus ca și cum mă anunța programul de la cabinet: ”Sarcina este oprită din evoluție. Veniți mâine dimineață, la prima oră, la camera de gardă de la spital, să rezolvăm problema.”.
Nu mai țin minte ce s-a întâmplat. Știu doar că îmi treceau tot felul de gânduri prin cap, am sunat-o pe mama, pe prietena mea cea mai bună, am vorbit cu ele, am plâns, m-am gândit apoi că dacă așa e să fie nu mă pot împotrivi, m-am revoltat, m-am întrebat ce-am făcut greșit. M-am dus acasă. Mă mai liniștisem. Și-atunci un gând mi-a trecut prin minte: dar dacă doctorița asta nu știe ce zice?
A doua zi, m-am dus la medicul de familie, care mi-a recomandat un alt medic ginecolog de la Polizu. Am sunat-o și m-am dus la ea în aceeași zi. După un consult amănunțit mi-a spus că am o sarcină perfectă. După 38 de săptămâni de sarcină perfecte, în care doar silueta mea a avut de suferit, s-a născut Amalia. Natural, fără anestezie.
Au trecut 8 ani de la acest moment. Astăzi, la 4.40 dimineața. Am luat-o în brațe atunci și m-am uitat la ea. Mi-am adus aminte de cuvintele spuse de medicul care mă îndemna să rezolv problema că sarcina e oprită din evoluție și mi-am mulțumit mie și Celui de Sus că m-a luminat. Acum, mai mult decât oricând sunt și mai recunoscătoare. Pentru că este un copil cum nici măcar nu am îndrăznit să sper că o să fie. Nu numai că este frumoasă, dar are atât de multe alte calități, încât dacă nu ar fi, tot ar fi aproape perfectă.
E încă un copil, dar se joacă din când în când cu cochetăria. Vrea să fie mare, dar cere păpuși și tot felul de jucării. Vrea să fie singură, dar plânge când stă câteva ore fără Alexandru. Spune că este obosită de atâtea lecții, dar îmi arată mândră carnetul de note plin de foarte bine și rezultatele de la concursuri. Cu pași mici (sper că foarte, foarte mici) ieșim din copilărie și pare că drumul va fi atât de frumos. Iar noi, o vom ține de mână cu dragoste și mândrie, până când, într-o zi, ne va spune că ne va chema ea când va avea nevoie. Va ști că suntem acolo, mereu pentru ea.
La mulți ani, draga noastră!
Tu ce părere ai?