De când este Amalia la şcoală, inevitabil apare în mintea mea expresia « pe vremea mea ». Eu din clasa întâi îmi aduc aminte de gustul de lipici, de hârtia glasată, de abecedar, de stiloul chinezesc şi de o mulţime de ore petrecute afară la joacă și mai apoi, citind povești românești. Cred că am citit toate volumele de povești nemiritoare.. Nu îmi aduc aminte să mă fi stresat temele, nici nu cred că mi-a trecut prin cap că am prea mult de scris. Am avut o doamnă învăţătoarea care la vremea aceea era de vârsta părinţilor mei, avea şi dumneaei o fetiţă de seama noastră.
Amalia nu are neapărat multe teme. Nu îi ia mai mult de o oră să termine tot ce are de făcut pentru a doua zi. Numai că sunt atât de multe noţiuni noi în fiecare zi, încât am impresia că uneori o copleşesc. La matematică mai ales totul este atât de alert. Ecuaţii, adunări şi scăderi cu trecere peste ordin, axa numerelor, succesor, predecesor….La început, cum auzea de matematică era teroare. Cum o chemam cu caietul să vedem ce teme a avut, începea miorlăiala. Că ea nu ştie, că nu poate, că nu înţelege. Am lucrat cu ea şi eu şi taica-su, am încercat să facem analogii, ne-am jucat şi până la urmă a început să-i placă. Mie nu mi-a plăcut niciodată matematica (absolut niciodată), dar am încercat să nu-i induc şi ei sentimentele mele. Poate că dacă se juca şi cu mine cineva aşa cu cifrele, găseam şi eu interesantă algebra, analiza, trigonometria şi ce am mai făcut la şcoală.
Când nu înţelege exerciţiile, desenăm, facem scheme, luăm creioane, beţe sau ce găsim până când în mintea ei apare soluţia. Şi atunci, i se luminează faţa şi-mi spune « vreau să mai facem o problemă »
Nu cred că are înclinaţii spre ştiinţele exacte, pentru că este la fel ca mine, împrăştiată. Mintea îi funcţionează corect, dar se încurcă fix la ce e uşor. Calculează în minte chestii grele şi se apucă să socotească pe degete cât fac 5 cu 4. Mă văd pe mine când la o lucrare de control, printr-a şasea am scos-o pe profa de mate din pepeni (chiar aşa, ce-o mai face doamna Maratu ?!) L-a cheamat pe tata la şcoală şi i-a zis că-mi bat joc de ea, pentru că am rezolvat corect absolut toate problemele, dar la sfârşit am scris 1 + 1=4, 5×3=12, de-astea. Nu mi-am revenit niciodată, dar nici nu am avut prea mult de suferit din cauza asta. La examenele importante, admitere la liceu şi BAC, am luat note mari (9 şi ceva şi 8 şi ceva). Pur şi simplu nu îmi plăcea şi dacă nu îmi plăcea, nu aveam chef să fac.
Evident aş vrea ca Amalia să fie un pic mai altfel. I-am spus şi ei că nu trebuie să îi placă toate materiile, dar că trebuie să îşi dea silinţa, pentru că dacă acum nu înţelege, mai târziu îi va fi cu adevărat greu. Pare că a priceput. După ce în primul semestru a luat bine la testul de evaluare la matematică şi a fost extrem de supărată că nu a selectat-o şi pe ea doamna pentru echipa de mers la concursuri, s-a concentrat puţin. A cerut să lucrăm suplimentar, a fost mai atentă şi la următoarea evaluare a luat punctaj maxim şi a intrat în « elita matematicienilor ». Doamna face pregătire suplimentară cu ei o oră pe săptămână, din timpul dumeaei, le arată că matematica e mai mult decât tabla adunării şi a scăderii. Fac probleme de logică. Ii duce la concursuri, chiar dacă ştie că unele sunt peste puterile lor, dar trebuie să se obişnuiască cu astfel de competiţii.
Clasa întâi e o probă de răbdare nu numai pentru copii, dar şi pentru părinţi. Trebuie timp, mult timp. Noi nu facem temele cu ea. Si le face singură, noi doar le verificăm şi îi explicăm ce nu a înţeles. Lucrăm cu ciorne, explicăm mult. Nu avem răbdare mereu şi nici timp, dar suntem convinşi că dacă pierdem startul nu vom mai putea recupera.
Tu ce părere ai?