De ceva vreme nu am mai scris nimic despre Dinamo. Nu pentru că nu m-am mai uitat la meciuri, ci pentru că pur și simplu am fost într-un fel de silenzio stampa autoimpus. Nu am mai făcut niciun efort să mergem la stadion, am trăit fiecare etapă acasă, în fața televizorului. Am devenit suporterul de sufragerie de care am făcut de-atâtea ori bâză.

Dinamo a rămas acolo unde era în inima mea. Indiferent ce s-a întâmplat, indiferent câte puncte am avut, cât au râs alții de noi, indiferent de orice. Mi-e dor de stadion, chiar foarte tare. Atât de tare încât uneori mă uit la filmulețe pe youtube pe telefon chiar și pe drumul spre serviciu. Mi-e dor să fie zi de meci și să mă uit din când în când la ceas să văd cât mai e până plecăm. Mi-e dor să-mi pun fularul de gât, tricoul meu personalizat cu numele meu pe spate și să plecăm. Pe drum spre stadion să dăm pronosticuri, să facem un proces al etapei imaginar. Mi-e dor să ne întâlnim la stadion cu prieteni, să mai comentăm despre una, despre alta. Mi-e dor să strig, să cânt, să sar. Mi-e dor să ne pupăm după fiecare gol (eu și domnul, să nu ne auzim vorbe). Mi-e dor să mă plimb cu mâinile în buzunar printre scaune atunci când scorul nu merge în direcția în care trebuie. Mi-e dor de comentariile celor din tribună care de cele mai multe ori stârnesc hohote de răs. Mi-e dor ca la pauză să ne întrebăm cu toții ”ce ne facem, frate, cu ăștia” dacă treaba nu merge sau să ne bucurăm dacă scorul e în favoarea noastră. Mi-e dor de rivalitatea dintre galerii, de bannere inteligente, de scandări pline de caterincă. Mi-e dor chiar și de jandarmi. Mi-e dor să înjur fără să se uite nimeni urât la mine. Mi-e dor să cântăm cu toții când plecăm de la stadion.

Și cel mai dor îmi este de Ștefan ce Mare. Poate și de-asta nu prea am mai mers la stadion. Nu îmi place pe Național Arena. Nu e acasă. Așa cum arată stadionul nostru, simțeam că mergem într-un loc drag. Acolo suntem în vizită indiferent de ordinea echipelor pe tabela de marcaj.

Aș vrea să mai merg la stadion cum o făceam până acum vreun an, un an și jumătate. Poate că de mâine am să încep din nou să fac eforturi.

Mâine vreau să am un singur regret: că n-am fost acolo când am luat titlul după 10 ani. De-atunci este și poza.

Hei! Mulțumesc că ai citit până la sfârșit. Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like paginii CRISTINA CALIN BLOG! Sigur vei mai citi lucruri interesante.