Eu și fii-mea ne-am înțelege perfect. Ne aliem. Ne înțelegem din priviri. Ne ajutăm. Suntem prietene. În majoritatea timpului.
Și totuși e ceva care strică liniștea din paradis. Dezordinea. Dragostea ei pentru dezordine. Pasiunea pentru lucruri împrăștiate. Multe, cât mai multe.
În principiu, o las să facă ce vrea ea. Poate să întoarcă pe dos casa. Dar când mergem la culcare, vreau să fie curat. Știu că un copil se dezvoltă cel mai bine prin joacă. Un părinte poate afla multe despre temerile copilului urmărindu-i felul în care interacționeză cu jucăriile. Dar urăsc dezordinea și atunci cu greu îmi înfrânez pornirile de muzeograf.
Când era mică am lăsat-o să se joace cu toate jucăriile. Deodată. Le-am strâns ca un Sisif, fără să mă preocupe ce aduce viitorul. Am scos din dulapurile noastre ce aveam și am lăsat-o să culce păpuși, să-și facă bucătării, spitale pentru ursuleți și tot ce i-a trecut prin cap. Când a făcut vreo 3 ani, am mutat catrabalâcul la ea în cameră și ne-am recuperat spațiul. Am crezut că am câștigat războiul. Daar, nuuuuǃ Mi-am pierdut orice iluzie când, plină de candoare, m-a întrebat: ”Mami, dar ție de ce-ți place ordinea? Că mie nu îmi place” Și a făcut tot ce se poate să îmi demonstreze.
Eu am continuat să duc jucăriile la ea în cameră. Ea să le aducă în sufragerie. Zi de zi. Și nu doar păpuși, cuburi, farfuriuțe, ursuleți. Nuuu. Cărți de colorat și foi și pixuri și creioane și carioci și lipici și….Multe.
Exemplu. Se joacă de-a grădinița. Aproximativ 30 de personaje—păpuși sau plușuri—stau în semicerc. La început are o carte din care le citește. Apoi, își dă seama că are nevoie și de foi și ustensile de scris pentru copii. Aduce un vraf de maculatură (că doar trebuie să aleagă, nu?) și creioanele (care stau într-o cutie în care eu am avut niște cizme). Termină lecțiile. Copiii trebuie să mănânce. Mami, pot să aduc și cutia cu d-alea de bucătărie? Da, dar le strângi. Da, normal. Și aduce masa de plastic, canuțe, farfuriuțe, toate cele necesare pentru prânz. Au mâncat micuții, acum hai la somn. Să-i îmbrăcăm în pijamale. Și iar vine cu un braț de haine pentru păpuși. Și nu pot dormi decât pe perne și înveliți. Apar repede și așternuturile. În sfârșit, copiii dorm. Dar domnișoara educatoare nu poate sta așa degeaba. Vine cu alte chestii din dormitor de la ea. Se apucă de altceva. Uită de grădinița. Hai să ne jucăm de-a hotelul. Eu îi spun să strângă. Zice că mai are nevoie de ele. Când se apropie ora de culcare deja o dor mâinile, picioarele, ochii, capul, burta. Nu mai poate strânge nimic. Eu insist. Ea apelează la ajutoare ”Tati, mă ajuți și pe mine?” Jucăriile dispar ca prin minune.
Scenariul se întâmplă zilnic, cu mici schimbări și cu mențiunea că acum participă și bebe la el și pare să îi place sistemul.
Am încercat varianta de mijloc. I-am dat un raft în bibliotecă și i-am zis că are voie să-și aducă jucării cât să nu depășească spațiul ăla. L-a umplut imediat, iar restul chestiilor de care are ”neapărată” nevoie le-a amestecat cu jucăriile lui bebe. Mai apar din când în când tot felul de nimicuri pe alte rafturi. Când văd că încep să nu se mai vadă cărțile, apar cu un sac mare de gunoi și îi spun că fac eu curat cum știu. De tot. Atunci, se mobilizează și face ordine. Care durează aproximativ o oră.
Am apelat și la niște spiriduși care luau jucăriile care nu erau la locul lor și le duceau unor copii care apreciază ordinea. Și au umplut câțiva saci. Dar spiridușului șef i s-a făcut milă de prințesă și într-o zi i le-a dat înapoi.
I le-am organizat în cutii și cutiuțe. Fără sens. Nu trece o zi după ce fac ordine și ajung iar claie peste grămadă prin gentuțe, alte cutii, dulapuri, pe jos.
Dar nu avem numai clasicele jucării. Nuuu. Avem pliante, foarte multe pliante de la bănci, farmacii, supermarketuri, de pe stradă. De oriunde. Și chitanțe, bonuri, facturi, carduri vechi, contracte expirate. Și mai avem și castane, frunze, pietre, scoici.
Și toate astea doar ale ei.
Dar și bebe promite multe.
Tu ce părere ai?