Dă-i domnule să mănânce orice că oricum o să meargă la grădiniță și acolo o să scape și-o să bage în el toate prostiile!
Nu, zău?!
Aud chestia asta de la o mulțime de părinți ca scuză că le dau copiilor zahăr, sare și tot felul de prostii de la vârste tot mai fragede. În loc să le explice de ce nu este bine să mănânce toate chestiile alea din pungi colorate, preferă să îi lase să guste. Eu am fost o scorpie.
Să vă spun cum a descoperit Amalia ciocolata. Avea 1 an și 10 luni, era înainte de Crăciun și eram internate de aproape o săptămână la Grigore Alexandrescu. Veneau prin saloane o mulțime de reprezentanți de la diverse ONG-uri cu pungi cu dulciuri pentru copiii internați. Am ascuns una, doua, trei, le-am mai trimis și acasă. Ceilalți copii mâncau. ”Mami, o să te doară burtica! Hai mai bine să mâncăm o portocală să alungăm boala!” A ținut ce a ținut, până când și-a luat singură din dulap o ciocolățică. A fost ca și când a descoperit raiul. Atunci, am hotărât că mai bine limitez cantitatea și lucrez la explicații decât să interzic de tot.
Am ajuns acasă. Ea știa că boamboanele sunt măsline, că de ronțăit ronțăim morcovi, ardei gras și fructe. În casă a existat întotdeauna ciocolată la vedere, dar nu a interesat-o. Acum știa și ce gust are. Așa că am ascuns-o. Ea m-a văzut. S-a dus în dreptul dulapului și a început să ceară ”toiată”. Mai întâi m-am prefăcut că nu pricep cuvântul. Apoi, i-am explicat a mia oară că ciocolata este bună, dar mâncăm câte puțin, că ne doare burtica și ajungem iar la doctor. Nu s-a lăsat. A început să plângă. Și ea plângea și eu îi explicam. După vreo 10-20 de minute a cedat. Și de atunci, chiar și acum la aproape 8 ani mă întreabă când vrea să mănânce ceva dulce dacă are voie.
Când avea vreo 3-4 ani a fost cu ai mei la un magazin și i-a dat un domn o acadea. A luat-o, a băgat-o în buzunar și i-a spus că mai întâi citește mama eticheta și apoi, dacă îi dau voie, o mănâncă. Și acum își impune singură limite: un singur dulce pe zi (ou Kinder, înghețată) și nu în fiecare zi. Dacă sare calul, se duce și bea multă apă ca să elimine mai repede zahărul. Toate astea se întâmplă în condițiile în care la noi în casă dulciurile au fost mereu la liber, într-un coș pe bibliotecă în sufragerie unde a putut ajunge oricând. Dar i-am explicat mereu de ce nu mâncăm ca disperații dulciuri, de ce trebuie să consumăm mai multe fructe și legume, iar acum la vârsta asta îi mai aduc și argumentul unui trup atletic, care are o putere foarte mare.
Am avut și noi momente de cotitură. La creșă era o mămică foarte ”drăguță” care îi aducea copilului câte o pungă de Skittles de fiecare dată când îl lua acasă. Eram la casă la Mega Image. Amalia voia și ea. Eu, nu și nu, că au zahăr, că sunt colorate cu substanțe chimice care ne fac rău. Ea: ”Dar mama lui Matei îi aduce mereu”. I-am zis ceva de dulce cucoanei (în gând) și, profitând de faptul că băiețelul cu pricina era foarte mic de înălțime, i-am spus că de-aia nu crește, că mănâncă bomboane. Nu a mai vrut. De fiecare dată am profitat de orice context ca argument pentru o alimentație sănătoasă.
Alexandru are 2 ani și 4 luni și în toată viața lui cred că a mâncat vreo 4 ciocolățele Kinder. Lui îi plac biscuiții, dar pun și aici placa cu ne doare burta și renunță. El în schimb nu e mare amator de fructe și legume, așa că trebuie să îl țin și mai mult sub control. Dar îi țin și lui lecții de nutriție, îi explic de ce nu e bine, care sunt efectele.
Ce prostii le dau voie să mănânce din când în când?
Ou Kinder (de cele mai multe ori desfac oul, iau jucăria și ciocolata ajunge la gunoi), ciocolată Kinder, Kinder Pingui (am și aruncat la gunoi din cauză de termen de valabilitate expirat), biscuiți Liebnitz (cu cereale integrale sau simpli), biscuiți populari, înghețată (chiar nu lipsește din casă), Twix (Amalia l-a descoperit de anul trecut de Crăciun), McDonalds (la aniversări și de 2 ori pe an din proprie inițiativă), grisine, Pomber (se mai trezește Amalia că vrea cam de 3 ori pe an și mănâncă un sfert de pungă). Cam asta este lista de prostii.
Ce ronțăim?
Fructe de orice fel (doar Amalia, Ale vrea doar banană și pepene roșu, struguri dacă e în toane bune), legume crude (Amalia a mâncat chiar și țelină și păstârnac, Ale doar morcov și castravete), alune, migdale, caju, fistic, nuci de Brazilia, nuci (toate crude), semințe de floarea-soarelui și de dovleac, pop corn (facut în casă), prăjituri de casă, sărățele făcute în casă.
Cred că dacă celor mici li se explică chiar și de la un an ce e cu mâncarea, care este rolul ei în viața noastră, nu o să aibă o alimentație greșită nici când nu suntem lângă ei. Și trebuie noi înșine să avem un comportament corect. Degeaba îi pun copilului în farfurie brocoli și piept de curcan fiert, dacă mie îmi pun cartofi prăjiți, maioneză și o ceafă de porc.
Copilul trebuie învățat ce este echilibrul, trebuie învățat să accepte orice mâncare sănătoasă. Măcar să vrea să guste. La început domnișoara nici nu voia să audă de urzici. Anul următor a gustat un pic. Apoi, mai mult, până când a cerut singură. Nu am forțat-o niciodată să mănânce ceva, iar la noi masa este un act normal, o activitate care satisface niște nevoi. Toți mâncăm cât de cât sănătos, nu prea ținem în casă prostii, dacă alegem un dulce, citim eticheta cu atenție să fie cât mai aproape de natural. Cu Alexandru am mai mult de furcă, pentru că e tare încăpățânat, dar i-am spus că dacă mai cere ciocolată trebuie să mănânce și un fruct. Cum nu vrea, am scăpat de-o grijă!
Vorbiți cu copiii mult! Nu le spuneți ”nu!” și gata. Citiți-le povești legate de mâncare, istorioare amuzante, dar cu tâlc. Poate pe moment par neinteresați, dar undeva acolo în căpșorul lor înmagazinează informația și la un moment dat o vor folosi.
Tu ce părere ai?