Măi, oameni buniǃ Măi, părinți, bunici, bone și alți aparținători de copiiǃ Dragilorǃ Nici nu știu cum să vă spun, așa că o fac direct. Nu mai veniți la locul de joacă cu mâncareǃ Nu am văzut copil leșinat de foame în parc în cei 7 ani de când tot frecventez nisipare, leagăne și tobogane.
Zău dacă înțeleg de ce trebuie să veniți cu sacoșile burdușite de caserole cu fructe tăiate pătrățele, de sticksuri, grisine, pâine, dulciuri și cârnați. Da, daǃ Cârnațiǃ Ați citit foarte bine. Acum vreo câțiva ani am văzut un băiețel de vreo 7-8 ani cu un șirag de cârnați din care trăgea cu dinții de parcă venea foametea mondială și arăta de parcă el era cauza lipsei de hrană de pe pământ. La un concurs rapid de trânte m-ar fi pus jos și ar fi fugit cu mine-n spate. Și când o doamnă binevoitoare i-a atras atenția maică-sii că îi poate afecta stomacul și ficatul, cucoana a tresărit ca trezită dintr-un somn și zice: ”Da, aveți dreptate.” Și s-a scotocit prin papornițe și i-a scos băiatului două banane, că, nu-i așa, sunt fructe și au vitamine.
Hai, că tanti de mai sus e, poate, apogeul. Dar ce ziceți de cei care aleargă cu iaurțelul, supița, pireuțul de fructe printre forme de nisip, pe tobogan, pe la leagăne? Vi se pare normal? Igienic? Sănătos? Nu-i așa, dacă nu vrea să mănânce nimic, nimic, ce să facă biata mamă? Bunică-miu are o vorbă: nu vrea să mănânce, scoală-l de la masă și o să mănânce și mere pădurețe când i-o fi foame. Dar cum să lase mama copilul nemâncat? Uite așa, bine și frumos. La un moment dat îi va fi foame și va cere singur. Și apoi, alergând după el prin parc cu mâncarea copilul nu va înțelege altceva decât că masa este o corvoadă și că mâncarea e ceva nasol, din moment ce maică-sa se tot agită și o trec transpirațiile când vine vorba de ea. Ce-ar fi să vă alerge și pe voi dragă mămici mamele voastre prin club cu un castronel de ciorbiță și să strige: hai, puișor, că n-ai mâcat nimic azi, ia și tu măcar o linguriță.
Mai sunt cei care continuă masa din casă, afară la locul de joacă. Fructele și desertul se servesc sus pe tobogan, sub tobogan, la nisipar, toate pline de microbi. Copiii sunt cu mâinile murdare, se strânge toată gașca în jurul unei caserole, bagă toți mâinile ca să fie siguri că au strâns praful din tot parcul într-un singur loc.
În principiu nu m-ar deranja ce fac alții cu copiii lor, pot să le dea să mănânce și pe budă, dacă ei cred că așa e corect. Dar când fii-mea vine de afară și-mi scoate ochiii că uite ce grijulie e mama lui X-ulescu, că-i face caserolă cu măr și struguri și mai știu eu ce și mănâncă în parc, mă cam enervează. Și când sunt părinți care împart dulciuri în parc seara, înainte de cină, fără să mă întrebe, iar mă enervează.
Am mai mers și eu în parc cu un sticks, un covrigel, dar le-am mâncat pe bancă, discret. Oricum, am mereu ceva de ronțăit în rucsac, pentru că niciodată nu se se știe cât stăm pe-afară. Dar, eu nu o las pe fii-mea cu înghețată, dulciuri, fructe în parc atâta timp cât este cu mine. Ne oprim în ală parte, mâncăm și apoi mergem la joacă. Dacă am avut ceva de ronțăit, nu am dat altor copii decât dacă aveam aprobare de la maică-sa. Oricum, s-a întâmplat foarte rar și mâncarea iese din ruscac atunci când Amalia își amintește de ea și vrea să le arate și ea copiilor că e pregătită, așa cum, sunt ei. Noi mâncăm acasă, la masă. Nu alergăm cu lingurița cu mâncare după nimeni, fiecare mănâncă ce și cât vrea. Pentru că parcul nu e restaurant. E loc de joacă.
Ruxandra
iunie 9, 2015E bun si la locul sau ce ai spus, doar ca experienta unui singur copil nu e de ajuns pentru a-i cunoaste pe toti. La primul copil, care intamplator manca extrem de linistit tot ce ii ofeream, nu poftea de la altii, nu a pus gura pe pufuleti pana la 2 ani si pe dulciuri din comert pana la 3, gandeam la fel. Apoi a venit Matei care din prima zi a mancat in salturi, in genul luat o gura de mancare acum, apoi alta peste 15 minute … asa a supt, asa a fost diversificarea, la fel este acum la 6 ani. Problemele cu mancarea au existat cand era mic, cand manca doar cat sa isi astampere foamea, manca putin, apoi foamea revenea, el devenea extrem de agitat si cu greu ii intrai in voie, asta pana cand am realizat supararea lui … ii era foame. Nu il stresam cu masa, il lasam in ritmul lui, dar cand foamea revenea era musai sa am mancare la mine. E drept, i-o ofeream in locuri ferite, fructele erau servite cu scobitoarea din caserola, aveam la nevoie scobitori si pentru ceilalti pofticiosi din preajma, dar mancarea trebuia sa fie prezenta cu noi, mai ales ca petreceam ore lungi departe de casa, inca de cand era pitic. Nu sunt de acord cu mancatul pe strada in cazul nimanui, ca adult urasc chestia asta, nu pot sa o fac nici daca e nevoie sa stau o zi intreaga nemancata, dar in cazul lui Matei al meu, acest lucru nu poate fi evitat.
Nu am scris ca sa contrazic si ca sa arat ca nu sunt de acord cu cele scrise, chiar ai mentionat niste aspecte care si pe mine m-au scos din tatani la vremea lor (pe masura ce copiii cresc sau sunt mai multi in familie, tinzi sa nu mai dai atata atentie, universul propriu devine mai extins), am vrut numai sa arat ca exista si situatii in care acest comportament este motivat.
O zi frumoasa!
Ruxandra
Cristina Calin
iunie 9, 2015Stiu ca sunt situatii si situatii. Pot intelege niste cazuri, dar sunt persoane care fac asta in mod constant. Acum vreo 2 zile, fii-miu care are 1 an si 8 luni a aparut de dupa tobogan in mana cu un biscuite. Il manca cu pofta. Era 7.30 si urma sa mergem in casa sa mancam de seara…Am vazut si mamici care le dau copiilor sa manance in parc, fara sa faca vreun caz de asta, fara sa alerge dupa ei…Ii pun in carut, le dau sa manance si gata. Eu am ceva cu cei care fac un spectacol din asta si tin neaparat sa-i implice si pe ceilalti in el. Mai ales, daca ceilalti sunt copiii mei…
Ruxandra
iunie 9, 2015E bun si la locul sau ce ai spus, doar ca experienta unui singur copil nu e de ajuns pentru a-i cunoaste pe toti. La primul copil, care intamplator manca extrem de linistit tot ce ii ofeream, nu poftea de la altii, nu a pus gura pe pufuleti pana la 2 ani si pe dulciuri din comert pana la 3, gandeam la fel. Apoi a venit Matei care din prima zi a mancat in salturi, in genul luat o gura de mancare acum, apoi alta peste 15 minute … asa a supt, asa a fost diversificarea, la fel este acum la 6 ani. Problemele cu mancarea au existat cand era mic, cand manca doar cat sa isi astampere foamea, manca putin, apoi foamea revenea, el devenea extrem de agitat si cu greu ii intrai in voie, asta pana cand am realizat supararea lui … ii era foame. Nu il stresam cu masa, il lasam in ritmul lui, dar cand foamea revenea era musai sa am mancare la mine. E drept, i-o ofeream in locuri ferite, fructele erau servite cu scobitoarea din caserola, aveam la nevoie scobitori si pentru ceilalti pofticiosi din preajma, dar mancarea trebuia sa fie prezenta cu noi, mai ales ca petreceam ore lungi departe de casa, inca de cand era pitic. Nu sunt de acord cu mancatul pe strada in cazul nimanui, ca adult urasc chestia asta, nu pot sa o fac nici daca e nevoie sa stau o zi intreaga nemancata, dar in cazul lui Matei al meu, acest lucru nu poate fi evitat.
Nu am scris ca sa contrazic si ca sa arat ca nu sunt de acord cu cele scrise, chiar ai mentionat niste aspecte care si pe mine m-au scos din tatani la vremea lor (pe masura ce copiii cresc sau sunt mai multi in familie, tinzi sa nu mai dai atata atentie, universul propriu devine mai extins), am vrut numai sa arat ca exista si situatii in care acest comportament este motivat.
O zi frumoasa!
Ruxandra
Cristina Calin
iunie 9, 2015Stiu ca sunt situatii si situatii. Pot intelege niste cazuri, dar sunt persoane care fac asta in mod constant. Acum vreo 2 zile, fii-miu care are 1 an si 8 luni a aparut de dupa tobogan in mana cu un biscuite. Il manca cu pofta. Era 7.30 si urma sa mergem in casa sa mancam de seara…Am vazut si mamici care le dau copiilor sa manance in parc, fara sa faca vreun caz de asta, fara sa alerge dupa ei…Ii pun in carut, le dau sa manance si gata. Eu am ceva cu cei care fac un spectacol din asta si tin neaparat sa-i implice si pe ceilalti in el. Mai ales, daca ceilalti sunt copiii mei…