Sau cum apendicele nu ține cont de sărbători și face ce vrea el…
Mai întâi m-a durut capul. Uneori suportabil, alteori cu o intensitate de mă lua și cu amețeli și-mi dădea stări de vomă. Am zis că e de la oboseală, mă culcam devreme, dar durerea nu trecea. Am luat un antinevralgic într-o seară și nu a avut niciun efect, așa că mi-a trecut prin cap că nu e el sursa problemei, ci colecistul, care m-a mai supărat și în trecut. Când au început și senzațiile de vomă și greața, am fost convinsă că e de la bilă. Așa că am luat un nospa și debridad și m-am trezit ca nouă. Câteva zile am dus-o așa.
Într-o zi de luni, la birou, m-au apucat niște dureri în capul pieptului de nu mai puteam respira. Când mă ridicam de pe scaun aveam o senzație de picioarele grele, dar iarăși mă gândeam că-s prea obosită. M-am hotrât totuși să mă duc la doctor. Eu o țineam una și bună cu durerile de cap, dar am menționat în treacăt și de amețeli, grețuri, senzații de vărsătură, dureri în capul pieptului. M-a întins pe pat să mă consulte. Mă durea toată burta, dar când mi-a întins piciorul și m-a apăsat în dreapta, a fost groaznic. M-am ales cu o trimitere la chirurgie și cu spaima că voi petrece Paștele în spital.
Am sunat la doctorul chirurg recomandat și m-am înființat, în aceeași zi la o consultație. Diagnosticul de apendice inflamat s-a confirmat imediat, dar a trebuit să aștept a doua zi o ecografie. Nici acolo nu mi-a spus altceva, colecistul e bine-mersi, în schimb apendicele se cere scos. Chirurgul a zis să încercăm să-l păcălim cu niște medicamente până după Paște. M-am dus la birou, aveam niște treburi de terminat și eram convinsă că dacă mă operez nu am cum să le termin apoi în timp util.
Joi, ca să fie treaba-treabă, a fost un accident pe Prelungirea Ghencea și am mers pe jos destul de mult. Piciorul drept mai mult îl trăgeam după mine. Eu încercam să par bine, ca să nu mă trimită colegele la urgență. După ce mi-am terminat treaba, am vorbit cu chirurgul care mi-a zis ca a doua zi să apar la spital pregătită de operație.
Am organizat copiii, că de Paște nu mai era vorba. Am lăsat-o pe mama să se ocupe de mâncare pentru toți, deși aveam niște planuri de mare cofetar, dar deja aveam impresia că mă joc cu focul.
Vineri dimineață, cu un rucsac de haine și altele trebuincioase în spital, ne-am dus la spital. Medicul ne-a zis că trebuie să stau până marți că nu are cine să mă externeze, că așa e regulamentul, dar că în mod normal un pacient care se recuperează bine nu stă decât 48 de ore, în zilele în care nu sunt sărbători. M-am concentrat pe operație, cu gândul că plecarea mi-o oganizez apoi.
În maximum jumătate de oră de la internare eram anesteziată în sala de operație. Mi-a spus apoi chirurgul că dacă mai stăteam o zi, exploda apendicele și era cam complicat. Mi-aduc aminte că m-au dus în salon, unde erau în jurul meu o grămadă de oameni și tata. Fiecare mă întreba câte ceva și eu nu aveam chef să răspund nimănui. După vreo 15 minunte, m-am adunat și m-am dat jos din pat. Nu mă durea capul, nu aveam amețeli, eram ca nouă. Așa că am purces la o plimbare prin curtea spitalului. Evident, îmi era o foame de lup, dar ”doar puțină apă azi, mâine și ceai”.
Seara o asistentă mi-a spus că or să mă pună la panoul de onoare, cu cea mai rapidă revenire după o operație de apendicită. Și, cu toate astea, trebuia să stau în spital încă 4 zile, că hârtiile trebuiau semnate de oameni care erau liberi. Toată lumea era de acord cu mine că e o prostie să ocup un pat aiurea și asigurările să plătească pentru mine, dar ”așa sunt legile în țara asta, prost făcute”. Chiar chirurgul mi-a spus că dacă era după el, seara mă lăsa acasă, că mi-am revenit super repede și că în alte țări așa se procedează. La vizita de dimineață, am fost dată iar exemplu de bună purtare și revenire ca-n filme, așa că am hotărât că eu nu mai stau acolo. Am reușit să obțin o externare duminică dimineață, pentru că ”dacă pacientul nu stă minimum 48 de ore, casa nu decontează, el nu mai există în sistem”. Nu vă zic ce i-am zis sistemului, dar duminică dimineață, am semnat că mă externez la cerere și am grăbit pasul spre lift ca nu cumva să se răzgândească.
Între timp, Amalia mă suna și plângea că îi e dor de mine, că vrea să facă Paștele cu mama. După cele două vizite făcute la spital, a plecat plângând și mi s-a rupt sufletul în mii de bucăți. I-am explicat că dacă nu mă operam era rău, dar dragostea de copil învingea rațiunea și lacrimile îi ieseau involuntar. Alexandru nu știu cât înțelegea, dar când a venit la spital, s-a urcat pe pat și a stat lipit de mine. Nu a plâns, dar îl vedeam că suferă.
Și atunci, cum să nu te revolți pe un sistem imbecil, care ține oamenii în spital chiar dacă ei se simt bine? În rest, toată lumea s-a purtat frumos în spitalul de stat în care am fost, fără să fie stimulată să facă asta.
Mergeți la doctor atunci când vă doare ceva și nu lăsați pe mai târziu! Organismul ne dă semne că ceva îl necăjește. Ascultați-l și luați măsuri.
Tu ce părere ai?