Prima zi de creşă. Primele emoţii. Primele lacrimi adevărate după mami şi tati. Primele lacrimi în colţul ochiului meu de mămică pentru băiatul meu mămos. Dar am supravieţuit şi unul şi altul.

După ce am primit vestea că ni s-a aprobat dosarul, lucru care s-a întâmplat doar datorită insistenţelor noastre verbale, am mers cu copilul în recunoaştere la creşă. De cum a văzut jucăriile din curte s-a arătat încântat. Numai că nu a putut să le probeze, pentru că era noroi pe jos. În interiorul creşei nu a zis nimic, doar a studiat tot. Doamna asistentă şefă ne-a spus că trebuie să îi facem exudat faringian şi nazal şi examen coproparazitologic (dacă nu aveţi trimitere de la medicul de familie costă cam 100 de lei) şi să aducem aviz de intrare în colectivitate de la medicul de familie. Toate acestea au durat cam 4 zile.

În seara de dinaintea înregimentării, am pregătit rucsăcelul, întrebându-mă la fiecare articol pus „Ce-o face el acolo, aşa de mic?” Şi am avut de pus o mulţime de lucruri: două schimburi, pijamale, încălţăminte, scutece, biberon/cănuţă cu pai, şerveţele umede, jucărie.

Dimineaţa ne-am trezit şi am avut o discuţie serioasă mamă-băieţel. I-am explicat că mergem la copii să se joace şi când mami pleacă de la serviciu, va veni să-l ia acasă. A râs. Când am ajuns la creşă, noi eram mai tulburaţi decât copilul, deşi mai trecusem o dată prin asta. Am mai prins ceva curaj, când am văzut că avem aceleaşi doamne pe care le-a avut şi Amalia, ba chiar şi acelaşi dulap. Toată lumea Alexandru-n sus, Alexandru-n jos şi hai să intrăm în grupă. L-am lăsat să facă singur primii paşi, fără să-l forţăm. Doamnele i-au dat şi un plus. Nu prea a avut curaj, dar până la urmă a ajuns în mijlocul clasei. I-am mai spus încă o dată că venim să-l luăm repede, că-l iubim şi am fugit. La propriu. M-am dus să plătesc şi când m-am întors l-am auzit cum plângea. Mi s-a rupt sufletul în bucăţi mici, mici.

La plecare, l-au luat tata şi Amalia. Evident că s-a bucurat.

Raportul doamnelor a sunat cam aşa: nu prea a mâncat (e normal, alt mediu, o situaţie cu totul nouă pentru el), a dormit, s-a jucat cu aceeaşi jucărie, a plâns uneori (probabil când îşi amintea unde e), a dormit şi la gustare s-a uitat prin farfuriile tuturor şi nu a vrut să mănânce. Nici nu mă supăr, că au avut salam de biscuiţi şi acasă nu a mâncat niciodată ceva cu cacao.

Când am ajuns şi eu acasă, m-a luat în braţe şi m-a pupat apăsat, cu dor. M-a făcut praf. Apoi, a mâncat tot ce a putut şi s-a culcat devreme, epuizat de atâtea noutăţi  în viaţa lui.

De dimineaţă, ne-a fost teamă că va plânge de cum va vedea curtea creşei, dar ne-am înşelat. A plâns doar când noi am vrut să plecăm. Am vorbit mai târziu cu una dintre doamne la telefon şi mi-a zis că s-a liniştit, dar că s-a apucat să facă ordine. A aranjat toate jucăriile în dulap şi nu mai lasă pe nimeni să le ia! Ah, băiatul mamei!

Urmează doi ani despre care sigur vă voi mai povesti! Dar sunt convinsă că alături de doamnele Camelia, Flori şi Silvia toate poveştile vor fi amunzante. Pentru că ştiu că iubesc copiii. S-a văzut asta când şi-ai amintit că Amalia plimba după ea o pernuţă şi unde avea dulapul. După 5 ani.

Hei! Mulțumesc că ai citit până la sfârșit. Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like paginii CRISTINA CALIN BLOG! Sigur vei mai citi lucruri interesante.