Eu nu te iubesc doar azi. Te iubesc în fiecare zi. Chiar și-atunci când mă enervezi de simt că aș urla ne nervi până rămân fără voce.
Te-am iubit atunci când făcusem câțiva pași spre Canada și m-am întors din drum și-am zis că eu nu pot să respir în altă parte pentru totdeauna. Nu am putut, că-mi era dor încă dinainte de a fi plecat. Îmi era dor de tot, nu de ceva anume. Simțeam cum am să plâng și nu am să mă pot să mai fie eu.
Te-am iubit atunci când le-am pus copiilor mei nume care sună atât de frumos în românește! Și îi învăț în fiecare zi să vorbească și să scrie corect, să te respecte și să-și poarte cu mândrie originea.
Te iubesc de fiecare dată când îmi plătesc taxele și impozitele.
Te iubesc de fiecare dată când nu găsesc un coș de gunoi pe stradă și îmi umplu geanta sau buzunarele de hârtii și ambalaje ca să nu fac mizerie pe stradă.
Te iubesc atunci când scriu cu diacritice.
Te iubesc atunci când în magazin aleg să cumpăr produse românești.
Te iubesc atunci când plec de lângă tine și le povestesc altora cât de frumoasă ești și cât de multe ai tu de oferit, dar că noi suntem atât de fraieri și ne batem joc de tine.
Te iubesc atunci când ascult muzica noastră, când citesc cărți scrise în limba noastră, când mă uit la filme izvorâte din experiențele tale, când mă uit la picturi născute din imagini create de tine.
Te iubesc atunci când mă uit la încă un meci al naționalei de fotbal deși de îmi jur mereu că va fi ultimul
Te iubesc în fiecare zi și oriunde aș pleca, ceva mă face să mă întorc mereu acasă. Am studiat site-urile de emigrări de la zeci de țări cred, dar nu am putut să merg mai departe.
Eu cred că va fi bine. Că ne va fi mai bine. Și știi de ce cred asta? Ieri când m-am întors de la paradă, pe drum m-am intersectat cu mașinile de luptă care veneau de la Arcul de Triumf și se duceau la unitățile lor militare. Și toate trotuarele erau pline de oameni care le așteptau. Aveau stegulețe. Și erau mulți, mulți copii. Atunci când au trecut militarii, toată lumea se bucura, aplaudau. Nu am auzit nici măcar un comentariu negativ. Poate că avem nevoie să vină cineva să ne spună că e perfect normal să ne bucurăm împreună, să stăm unul lângă altul fără să ne cunoaștem, că e foarte bine să ne iubim țara și să o și arătăm. Am uitat să ne bucurăm de România, asta simt eu. Nu mai vedem dincolo de politicieni, nu mai înțelegem că ei nu sunt țara noastră, ci că România este ceva mai mult de-atât.
Să ne respectăm țara și să spunem cu mândrie de unde venim! Că de nu o facem noi, o să ne-o ia alții înainte și-or să spună că suntem hoți și nemernici. Nu, noi suntem români și putem să fim cei mai buni!
Și-am să rămân aici, pentru că mă uit la copiii de vârsta fiică-mii și-mi dau seama că va fi bine! Trebuie!
Tu ce părere ai?