M-am întrebat de foarte multe ori de ce ține toată lumea morțis să facă facultate. Care sunt așteptările lor? Ce cred ei că se va schimba odată ce au diploma de licență în mână? Cred că vor avea mai mulți bani? Cred că vor ajunge directori a doua zi? Cred că vor avea o viață mai fericită?
Cunosc o mulțime de oameni care au studii puține, dar care sunt fericiți cu alegerea lor. Câștigă bani mult mai mulți decât unii care au bibliorafturi pline cu diplome și îi doare la bască de ce zice lumea că au doar liceul.
La fel cum cunosc oameni care au ajuns studenți, deși, dacă era după mine, nu terminau nici liceul. Când eram în facultate m-a bătut la cap o tipă să o meditez la limba română. Voia să dea admitere la jurnalism, la stat.
Știam că nu are cum să intre nici dacă o medita un an de zile însuși Pruteanu, Dumnezeu să-l odihnească. Dar tipa s-a încăpățânat și timp de vreo 3 luni am încercat să îi deslușesc tainele gramaticii. A venit și ziua examenului de admitere. A ieșit foarte contrariată. Trebuia să explice termenul ”ipohondru” și era foarte mirată de ce s-au uitat cei din comisie chiorâș la ea când le-a zis că e un animal. A picat cu 2 sau 3, dar s-a înscris la Spiru și acum e jurnalistă. Cum ar veni, la fel ca mine.
La job aveam un coleg care se chinuia de ani de zile să ia licența în drept la o facultate particulară. El practic nu voia să profeseze, dar era mândria alor lui să aibă un băiat avocat. La momentul acela diploma nici nu-i trebuia pentru că frati-su era pe val, ajuns din șofer consilier de mare om de stat. Dar, licențiat era musai să ajungă pentru părinți și s-a hotărât la un moment dat să cumpere onoarea. Nu știu ce a făcut până la urmă, dar sunt convisă că a reușit.
Mai am o cunoștință care a început facultatea în 1996, când am început eu liceul. În 2004 când am terminat eu facultatea el tot mai repeta anul 3 sau 4. Pentru că voia să o termine. Lucra în domeniul pentru care se pregătea, dar pur și simplu nu reușea să ia laboratoarele și examenele. Nu cred că are nici acum diplomă de licență.
Pentru mine, toate ambițiile astea sunt prostești și se traduc prin bani aruncați pe fereastră. Mai sunt și cazuri în care ajutați de o astfel de hârtie unii ajung în niște poziții cheie și de la înălțimea titlului de licențiat fac praf nervii colegilor sau distrug chiar instituții. Ăștia sunt ăia norocoșii. Ceilalți plâng după câteva mii de euro irosite și după 3-4 ani pierduți pentru un moft.
Știu oameni care au vrut să fie bucătari, frizeri, mecanici auto, vânzători. Ăsta a fost visul lor și nu i-a oprit nimeni pentru că ”ce zic, mamă, vecinii?” Și pentru că au făcut meseria din pasiune au ajuns chiar oameni mari, cu venituri mulțumitoare, liniștiți sufletește.
Eu însămi am făcut un liceu economic, unul foarte bun, dar care nu mi-a plăcut nici măcar 3 secunde. Am vrut să dau la Neculce, la uman, pentru că voiam să ajung jurnalistă.
Era o singură clasă și consiliul de familie a considerat că sunt prea puține locuri și nu o să reușesc. Nici la liceul economic nu erau prea multe locuri, dar merita riscul pentru că la final aveam să primesc o diplomă de contabil cu care urma să rup lumea-n două. Hârtia aia nu mi-a folosit la absolut nimic. Singurul câștig a fost că mi-am făcut două prietene extraordinare. Norocul meu a fost că la alegerea facultății am reușit să mă impun și am urmat cariera pe care o visam.
Tu ce părere ai?