Munca de chinez, în mintea mea, este sinonimă că aranjatul jucăriilor în camera copiilor. La fel și munca de Sisif. Zeci de jucării mici și mari care așteaptă să fie puse la locul lor. Care loc nu este este niciodată, dar niciodată, același pentru mine și pentru donș´oară. Am mai dat din ele și totuși sunt foarte multe. Cum am ajuns să avem atâtea jucării și la ce ne trebuie mai ales că pe unele nu a mai pus mâna de 2-3 ani, dar nu mă lasă să le dau pentru că îi trebuie?
Știu. Noi am greșit. Aproape tot ce a vrut, a avut. Nu imediat, dar până la urmă tot a căpătat. Pentru că nu voiam să sufere. După primele zile de grădiniță mi-a spus pe un ton foarte afectat: ”Mami, eu sunt săracă!” Nici măcar nu auzise cuvântul ăsta la noi în casă, nu îl folosim des. Mirată, am întrebat-o cum a ajuns la concluzia aia. ”Pentru că eu îl am pe Mickey Mouse mare, iar X îl are pe și pe Mickey Mouse mic și pe Mickey Mouse mare” Deci, așa stă treaba!
Și atunci m-am întrebat de câte jucării are nevoie un copil să fie fericit? Când începem să ne raportăm la avutul altora? De ce unii părinți își încurajează copiii să creadă că dacă au mai multe lucruri sunt mai bogați?
Recent a apărut o altă problemă, care nu mai implică doar cantitatea de jucării, ci și proveniența lor. Obsedate de-a dreptul de Elsa din ”Frozen”, fetele de la grădiniță au apărut rând pe rând cu păpușa reprezentând respectivul personaj. Și curând s-a născut întrebarea: ”Păpușa ta este originală?” M-am blocat. De ce le trebuie o păpușă originală? Și mai ales, de unde le vin ideile astea? Ca orice păpușă, în maximum o săptămână va sfârși aruncată într-un colț. Acolo unde le va ține companie altor zeci de păpuși, originale sau nu, dar pe care și le-a dorit la fel de mult.
Am încercat să îi explic că sunt copii pe lumea asta care nu au literalmente ce mânca sau unde să doarmă. La început nu a crezut. În mintea unui copil care are totul, lipsa hranei este de neimaginat. Cum adică să existe oameni care nu au ce să pună pe masă? Mama fabulează. Și i-am arătat copiii de pe stradă care cerșesc și dorm în cutii de carton.
Atunci, încet-încet a început să perceapă că realitatea ei nu are nimic de-a face cu cotidianul altor copii. Că sunt diferiți. Că trebuie, poate, să aprecieze ce are. Că este un privilegiu că are păpușile pe care și le dorește, nu o necesitate. A înțeles că Elsa aia originală care costă de 4 ori mai mult decât aia pe care i-am luat-o eu de la piață nu are nimic în plus. A înțeles de data asta.
Sunt convinsă că vor mai fi situații când îmi va spune că vrea cutare lucru pentru că X sau Y îl au. Încerc pe cât se poate să nu primească daruri decât atunci când este cazul: ziua ei, Craciun, Sfântul Niculae, ziua copilului sau premieri pentru diverse activități.
De exemplu, pe Elsa (așa neoriginală) a primit-o pentru că a stat la dentist. Am încercat să îi conving și pe cei apropiați să nu îi mai cumpere chestii doar pentru că sunt la ofertă sau pur și simplu pentru că don´șoara este atât de simpatică și trebuie să aibă jucăria respectivă. În mare parte, am reușit.
Încerc să îi explic că jucăriile costă bani. Bani care nu cad din cer. Încă de cât avea vreo 3 ani i-am dat bani să plătească, de exemplu, o pâine ca să vadă că la magazin nu cer și mi se dă pur și simplu.
Până acum nu mi-a făcut nici o criză în magazin. Se duce, se uită la jucării, începe și le mângâie sau îmi spune cât de frumoase sunt și că ar vrea și ea. Dar nu plânge și nu se tăvălește pe jos. Când era mai mică, strategia ei funcționa.
Mai târziu ne-am dat seama că e doar manipulare și am renunțat să mai cumpărăm zeci de prostioare, ca să nu îi frângem inima. Acum îi spun să își noteze undeva ce jucării vrea și le trecem pe lista lui Moș Crăciun și, dacă e cuminte, i le va aduce.
Și știu că acesta este doar începutul. Că va merge la școală și de acolo va veni cu alte idei și cerințe. Probabil va veni atunci timpul să îi explic despre ce înseamnă un buget și cum să îl gestionăm ca să ne ajungă. Dar până atunci, mai este și trebuie să traducem pentru copii alte probleme de oameni mari.
Tu ce părere ai?