Așa om (aproape mare) cum sunt și cu mutra mea (prea) serioasă îmi place să mă uit la desene animate. Uneori nu am de ales și trebuie să privesc la niște dubioșenii care îmi par fără sens, dar alteori mă nimeresc la seriale care mă binedispun și chiar zâmbesc.
Dacă m-ați vedea seara cum mă pun pe canapea și mă uită Dumnezeu uitându-mă cu ăștia mici la televizor. Mă surprind râzând și comentând și stau și eu moț printre ei să văd cum se rezolvă diverse situații.
De fapt, cred că ăsta-i unul dintre lucrurile haioase care se întâmplă când ești părinte: descoperi despre tine lucruri noi, uneori chiar în fiecare zi. Partea și mai tare este că încerci să fii mai bun, că doar ești un exemplu pentru pitici.
Eu, că doar despre mine e vorba pe blogul ăsta, de când sunt mamă mi-am tot depășit limite și am descoperit despre mine un lucru pe care-l ținem (ca fraiera) ascuns: pot să fiu optimistă.
M-am dat cu Amalia într-o roată de-aia mare de bâlci, deși am o frică de înălțime de mi se face rău fizic și când mă uit pe geam de la etajul 1, am descoperit că am resurse de răbdare enorme, am aflat că pot sta ore în șir prin parc, am mers la operă, am reușit să rezolv probleme de matematică și câte și mai câte. Și știți de ce? Ca să fie copiii fericiți, iar fericirea lor este și a mea.
Ultima ispravă de genul ăsta a fost zilele trecute când am fost cu Alexandru la un atelier de pictat ceramică. Eu! Mie mi-a făcut mama desenele până în clasa a VIII-a. Când m-a pus Amalia când era mai mică să îi desenez o vrabie i-am făcut 4 picioare. V-ați dat seama deja că sunt praf!
Unikitty ne-a invitat la petrecere cu ceai
Am mers la petrecerea unei pisici simpatice, Unikitty o cheamă. O știam de pe Cartoon Network, dar acum ne-a cheamat la ceai, dar draguță cum e ea, ne-a pus și un pic la treabă.
Ea ne-a dat ceștile, noi a trebuit să le decorăm după cum ne e imaginația. Noroc că am fost cu Alexandru că plecam de-acolo cu premiul pentru cea mai de neînțeles pictură. Ăsta mic, la fel ca și soră-sa, are ceva veleități artistice așa că s-a priceput să picteze foarte frumos și m-a scos din belea.
La început a fost cam supărat că Unikitty e roz și el e băiețel, dar i-a trecut repede, pentru că mi-a spus ”Eu o știu pe pisica asta!”.
Normal că o știa că doar am văzut atâtea episoade în care încerca să îi facă fericiți pe cei din regatul ei și de multe ori râdeam că Amalia e Unikitty și el e Puppycorn, fratele ei.
Ca și-n desene se protejează reciproc și fiecare face lucruri ca să-l facă pe celălalt fericit. Există și excepții de la această stare de spirit, că doar oameni suntem, dar în general asta-i atmosfera.
De fapt, cred că ăsta ar trebui să fie scopul nostru în viață: să prețuim fiecare moment și să încercăm să-l facem o amintire plăcută. Evident, că în viață mai apar și probleme, dar cu optimism le depășim mai ușor. Și putem fi niște adulți responsabili și dacă ne uităm la desene animate, și dacă ne prostim în fel și chip cu copiii. Și nu ni se întâmplă nimic rău dacă zâmbim, măcar din când în când.
Acum așteptăm cu nerăbdare să înceapă noile episoade de la Unikitty, pe 11 noiembrie de la 20.30, pe Cartoon Network.
Tu ce părere ai?