În sufletul meu am încă vreo 22 de ani. Nu pot să cad la pace cu buletinul oricât de tare m-aș chinui. Uneori mă uit la copii și zău dacă îmi vine să cred că sunt ai mei. De când i-am născut, totul a venit atât de natural, încât rar mi-a fost tulburată cu adevărat starea mea de tinerețe fără bătrânețe. Am avut și ajutor, așa că viața noastră a mers înainte, iar copiii s-au integrat perfect în haosul nostru organizat.
Când am plecat de-acasă, de la ai noștri, ne-am simțit ca într-o tabără. Evident, trebuia să plătim facturi, să ne gospodărim, dar noi eram ca-ntr-a unșpea de liceu când am plecat prima dată fără părinți la munte. Și-am tot fost așa până ne-am gândit că ne-ar prinde bine și-un colocatar în tabăra noastră. A venit ea și a fost cea mai de gașcă copilă. Somnul-somn, colici doar cât să bifez o etapă de mămicie, dinții nu știu când i-au ieșit, a mâncat cum trebuie, totul a decurs ca-n manual. Așa că am putut să mă întorc destul de devreme la job (unde am avut un program cum am vrut eu), să ieșim în oraș, să mergem la meciuri, la munte, la mare, unde am vrut noi. Uneori singuri, alteori și cu ea, dar neieșind nicicum din starea noastră de spirit. Au fost și momente de oameni mari, muuuulte, dar ne-am întors mereu în tabără.
Apoi, după un timp, ne-am simțit incompleți. Am vrut să fie egalitate de forțe și ne-am dorit un baiețel, care a și venit. Același parcurs fără cusur, cu mențiunea că el nici colici n-a avut. Echilibrul odată obținut ne-a permis să revenim în scurt timp la starea noastră. Activitățile din tabără au fost mai restrânse, dar am participat la aproape toate toți 4 cu aceeași bucurie și stare de spirit.
…….
Într-o seară, traversam cu pași repezi curtea școlii unde învață domnișoara noastră. Mergeam repede, cu gândurile aiurea făcând planuri. O voce masculină m-a făcut să revin la realitate.
Unde mergeți, doamnă?
La ședința cu părinții.
Sintagma asta m-a zăpăcit așa de tare, că nici nu am mai știut să-i spun la ce învățătoare și ce clasă trebuie să ajung. Așa va să zică, EU trebuie să merg la o ședință cu părinții! La ședința copilului meu chiar.
Șocul cel mai mare nu a fost ăsta. Atunci a fost doar preambulul care anunța cutremurul.
Seară. Toți în casă. Fii-mea se duce în camera ei. Mă strigă să vin în sufragerie. Ține în mână un caiețel și un stilou.
”Semnează-mi și mie carnetul de note!”
Zbang! Mi-a înghețat sângele în vene. Eu eram cea care trebuia să semnez în ultima coloană a carnetului de note. Mai încercasem să fac asta când am luat un 3 la chimie prin liceu, dar cu numele mamei, deci tot cu emoții, dar de alt fel. Acum era semnalul că nu, nu mai am 22 de ani, sunt mare! Am semnat până atunci o grămadă de contracte de muncă, contracte de credit, în registrul Stării Civile, dar niciuna dintre iscăliturile alea nu au avut așa o putere asupra mea.
Acum m-am obișnuit. În fiecare dimineață, când mă trezesc la 6 și mă grăbesc să fiu gata. Nu ca să ajung eu la serviciu la timp. Ca să nu întârzie ea la școală.
Totuși, e doar o schimbare în regulamentul de funcționare a taberei. În rest, rămâne cum am stabilit.
Articol publicat și pe site-ul Totul despre mame.ro
Tu ce părere ai?