Când a intrat pe poartă cu o arătare mică, neagră și urâtă ca noaptea m-am întrebat ce m-a apucat să îi zic să aducă la noi puiul de pisică găsit pe drum pe lângă casa parohială.
În câteva secunde un boț de blană, cu niște ochi imenși, care se uita ca un cerșetor ce nu mâncase de zile întregi s-a așezat lângă noi și se freca de picioarele noastre de parcă ne știam de-o viață.
I-am pus lapte într-un bol. L-a lins de parcă era un condamnat la moarte și era ultima lui masă. Apoi i-am dat un pliculeț cu mâncare specială pentru pisici. Avem peste tot unde mergem în caz că ne întâlnim cu vreo pisică hămesită. După masa copioasă, s-a așezat la umbră pe banca de sub corcodușul din mijlocul curții și a adormit acolo liniștită.
Cea mai neagră și urâtă pisică a primit numele Lia. Nu știu de ce. Nu are nicio poveste. Așa i-a venit Amaliei când a văzut-o.
Liuța, o pisică numai suflet
Am început să vorbim cu ea. Liuța-n sus, Liuța-n jos. Ea ne răspundea frecându-se de noi, miorlăind a răsfăț și torcând. Nu a plecat din curte în cele 5 zile când am stat la țară. Seara am băgat-o în casă, pe verandă. Ne-a fost frică să nu fugă, să nu o mănânce câinii, să nu pățească ceva. I-am improvizat o litieră dintr-o cutie veche și niște nisip din curte și s-a prins imediat care-i rostul ei.
A stat cu noi tot timpul. Degeaba ne era nouă teamă că o să fugă pe drum că nu avea niciun gând. A ieșit pe sub poartă cu jumătate de corp, apoi s-a întors imediat. În schimb, s-a ținut după mine mai ales peste tot pe unde eram.
Nu aveam niciun gând să o luăm acasă. Aici ne aștepta Cookie și nu știam măcar dacă familia noastră e făcută să primească două pisici. Nici nu știam de ce o tot protejăm atât. Doar era o pisică adunată de pe drum și viața ei era acolo la țară, să alerge după gângănii, să se joace cu fructe căzute din copac și să se răfuiască cu alte pisici.
De milă, de drag am luat o decizie
Dar am început să ne facem griji despre ce se va întâmpla cu ea când noi vom pleca acasă. Am tot căutat soluții să îi lăsăm mâncare, un adăpost, apă. Dar nimic nu era lipsit de pericole, mai ales că noi nu știam când aveam să ne întoarcem. Se insinuase în mintea noastră ideea de a o lua cu noi la București. Eu care nu voiam niciun fel de animal în casă. Eu care mă împotriveam oricărui patruped care să mișune pe la noi prin apartament. Eu…voiam să mai iau acasă încă o pisică.
Mă încercau atât de sentimente de milă, dar și de drag. Lia este o pisică urâtă, dar câștigă la capitolul suflet. M-am gândit că nu degeaba s-a tot ținut după mine prin curte și casă în toate zilele când am stat la țară. Cred în semne, așa că într-un fel sau altul, micuța a venit cu un scop în viața noastră.
Copiii nici nu concepeau să plecăm fără Lia. Deja se gândeau cum să o împrietenească cu Cookie, se gândeau cum or să se joace amândouă. Eu mă gândeam că poate nu o să fie chiar așa de simplu, că sunt drumuri de făcut la veterinar, o grijă în plus pe lângă multe altele deja existente. Chiar și domnul trecuse de partea copiilor, iar eu, deși fac pe nebuna, nu pot să las un suflet de izbeliște.
O pisică neagră care pleacă la București
Scurtând povestea, am băgat-o pe Lia în mașină fără să mă mai gândesc la prea multe. Parcă știa că e spre binele ei. S-a pus pe marginea banchetei din spate și s-a culcat până am ajuns acasă, vreo 40 de minute.
Acasă, i-am pregătit pe balcon mâncare, apă, litieră și nu am lăsat-o să intre în contact cu Cookie. Nu a plâns când i-am închis ușa. A stat acolo cuminte, iar a doua zi am dus-o la veterinar unde a fost deparazitată intern și extern, vaccinată și verificată. Medicul ne-a spus că are 3 luni, este într-adevăr fetiță (ce bine că nu aveam variantă masculină pentru Lia!) și că este bine.
Cookie nu a avut o reacție prea bună
Cookie nu a primit-o chiar cu brațele deschise. La început asta mică se ducea și-o zgândărea, dar Cookie este o pisică foarte retrasă și delicată. Prefera să se ascundă pe pervaz, unde Lia nu putea să se urce. Le-am lăsat împreună puțin câte puțin, noaptea izolând-o pe Lia pe balcon. După vreo 5 nopți am făcut o probă și le-am lăsat pe amândouă prin casă. S-au alergat ca două zăpăcite prin casă, s-au jucat, s-au bătut și, la final, s-au culcat.
Acum le lăsăm prin casă fără probleme. Mănâncă împreună, se joacă, dorm. Lia este opusul lui Cookie. Asta mică, poate și pentru că este pui, este zăpăcită rău de tot. Se urcă pe masă, cerșește orice mâncăm, sare peste tot, aleargă, roade cabluri. Cookie se uită la ea îngăduitoare ca o profesoară bătrână, ușor arogantă. Când stă ea mai liniștită vine maimuța mică și îi dă cu laba în cap. Se iau la fugă și se joacă până când obosesc.
După două săptămâni lucrurile par să se așeze
După două săptămâni cu două pisici pare că așa am fost tot timpul. E un pic mai complicat, nu zic. Litiera trebuie curățată mult mai des, dar ne adaptăm și la asta. Cel mai enervant este că le apucă fugăritul noaptea și sar de pe masă sau pervaz, iar zgomotul mă trezește chiar și pe mine care aș putea dormi și cu fanfara lângă mine. Sper ca la un moment dat să găsească o joacă mai puțin gălăgioasă, dar până atunci ne bucurăm de ele.
Acum, Cookie pare chiar bucuroasă că are o prietenă și inițiază ea joaca. A revenit la obiceiul ei de a toarce pe Amalia dimineața, deși la început, de gelozie, nu mai voia să stea nici la mângâiat.
Copiii și-au împărțit pisicile. Amalia este în continuare cu Cookie, iar Ale cu Lia. Nici nu e de mirare. Fiecare și-a ales mâța după temperament. Lia ne iubește pe toți, se împinge în noi atât de tare încât uneori avem impresia că dacă ne mișcăm brusc de lângă ea o să vină în cap.
Probabil că dacă am sta la casă am avea multe animale. Nu doar pisici, ci și câini, găini, rațe, gâște. Pentru că îmi plac animalele, dar cel mai mult mi-ar plăcea să le văd în mediul lor.
Tu ce părere ai?