De câteva zile se fac apeluri disperate pe facebook să mergem la casele de bilete să ne cumpărăm un loc în peluză. Cu două zile înainte de meci mai erau 2500 de bilete. Extraordinar de multe. S-au adus vedete ale echipei pe post de vânzători, s-au făcut filmulețe de mobilizare. Practic s-a încercat totul. Și, totuși, nu am fost capabili să vindem 8700 de bilete. Dar cine știe? Poate astăzi se vor vinde toate.

Țin minte în anii trecuți ce chin era să obțin un bilet în peluză la derby. Telefoane peste telefoane, rugăminți și emoții până în ultima secundă. Totul pentru un bilet. Și nu eram singura. În afară de cei din brigăzi, noi muritorii de rând trebuia să ne zbatem pentru un bilet. Ba nu se vindeau fetelor, ba trebuia să reciți poezii la casa de bilete, ba trebuia să răspunzi la întrebări despre echipă. În orice caz, trebuia să meriți biletul ăla.

Astăzi, se roagă de noi să mergem la meci. La meciul cu steaua. Nu cred că suntem mai puțini dinamoviști. Suntem mai dezamăgiți, mai triști, mai porniți să pedepsim cumva felul în care arată Dinamo acum.

Nu mai e același entuziasm. Nu mai e trepidația aia înainte de meci. Sau poate nu o mai simt eu de atâta dezamăgire.

Aș vrea ca diseară stadionul să fie plin, să fim 8700 de suflete care să cântăm pentru echipă.

Totuși, nu pot să promit că mai am răbdarea să asist la indolența jucătorilor. Vreau să văd luptă, să văd că se zbat, că gândesc.

Și, mai vreau să câștigăm.

Dar, oare, vom putea?