35

La 30 de ani nu am simțit nici un fel de criză lăuntrică. Nu am avut sentimentul că îmbătrânesc. Nici la 31, la 32 nici atât pentru că eram atât de însărcinată cu Ale că nu aveam timp de drame existențiale, la 33 îl învățam să meargă și o duceam pe Amalia în primul an de școală, la 34 mă luptam deja cu un băiețel foarte neastâmpărat și aveam o fată clasa întâi. La 35?! Parcă mă încearcă niște gânduri cum că trec într-o nouă etapă și ar trebui să mai fac niște mici ajustări pe ici pe colo, prin program, prin gânduri, printre oameni.

Simt că ar trebui să …. Dar cum naiba ”să” când eu nu vreau?! Nu simt că încă a venit momentul. 35 e o vârstă atât de frumoasă! De ce s-o stricăm cu gânduri de oameni mari doar ca să ne înscriem în canoane? Eu vreau să-mi spună fii-mea cu bucurie în glas și de-acum încolo ”mami, ești cam dusă!”  când țopăim cot la cot și inventăm versuri deșucheate la auzul cărora amândoi mor de râs. Vreau să fiu eu, fără să-mi pus sacoul pe mine și stiletto în picioare doar pentru că buletinul zice ”trebuie să fii o doamnă de acum”. Vreau să-mi pun tricoul cu Dinamo, blugii și teneșii în picioare și să fug la stadion, pentru că asta sunt eu!

Da, clar 35, e vârsta aia frumoasă când ai deja familia ta și cariera și curajul să spui ”ia mai da-i în mă-sa p-ăia care mă enervează!” și să mergi mai departe fără să te uiți în spate. Pentru că știi că ai resursele să umpli golurile și puterea de a (re)construi.

Ai prietenii de care te leagă amintiri din liceu sau din facultate. Nu-s mulți, dar sunt acolo. Tu pentru ei și ei pentru tine. Au fost și unii te-au însoțit o parte din drum și la un moment dat au hotărât că direcția lor e mai bună decât a ta, alții pur și simplu s-au evaporat, dar ce-i mai important, e că ai câțiva prieteni și buni cu care să împarți clipele. Toate clipele. Ai înțelepciunea să accepți când îți spun că greșești și tu le poți spune ce simți fără să te temi că e ultima oară când veți mai vorbi.

Ai deja la ce să te gândești cu nostalgie și, Doamne, câte planuri poți să-ți mai faci. Pentru încă 30-40 și dacă ai noroc și mai lași din țigări și din stress, poate chiar 50 de ani. Îți amintești că ai terminat liceul de 16 ani, facultatea de vreo 12, dar te gândești că peste încă 16 termină fii-ta masterul și ăla mic e anul întâi de facultate.

Și te-ai și plimbat ceva, poate chiar prin lume. Ai citit, ai văzut filme, ai ascultat ceva muzică. Te-ai distrat. Și până la vârsta asta ai avut timp să te enervezi, mai ales că tinerețea îți dă naduful ăla și nebunia de-a te lupta pentru tot felul de cauze. Ale tale sau ale altora, dar ai dus câteva bătălii.

În tot timpul ăsta, cu bune și cu rele, ai avut lângă tine un suflet. Am avut noroc să-l fi găsit devreme, fără chiar sa-l caut neapărat, iar sintagma ”suflet pereche” să fie mai mult decât două cuvinte dintr-un poem desuet. Am avut noroc.

Și uneori, la 35 sau aproape de, ți se mai adresează câte cineva protocolar cu ”domnișoară” și zâmbești cu gândul la cifrele din buletin și la copilul ce te-așteaptă acasă să faci teme. Încă poți să mai ascunzi vârsta și cu ceva ajutor din partea cosmeticelor și a moștenirii genetice, o mai poți face vreo 3-4 ani.

Hai că-i frumos și la 35!

Mi-a mai rămas permisul ăla, fir-ar el să fie! Poate până la următorul prag îl șterg de pe lista de chestii eșuate.