Maraton între școală și serviciu

Suntem doi părinți cu doi copii. Doi părinți care merg la serviciu, zi de zi. Ca sute de mii de alte persoane din țara asta. Și copiii, așa cum e firesc, merg și el la jobul lor. Fata la școală, bebe va și înregimentat la creșă. Un mers firesc al lucrurilor. Dar firul se rupe brusc.

Eu la 8 trebuie să fiu la birou, ca multe alte persoane. El, la 10. Fiecare în alt capăt al orașului. Eu termin programul la 16.30, el la 19.00.

La școală trebuie să fim la 7.50, iar programul se termină la 11.50. Ȋn curând va merge la after-school, care își închide porțile la 17.30. La creșă va trebui să ajungem până la 8.30, iar la 17.30 trebuie luat acasă.

Niște cifre. Puse într-un grafic ne dăm seama că  sincronizarea este imposibilă. Cineva trebuie să întârzie sau altcineva să ajungă cu o oră cel puțin mai devreme la birou, iar la terminarea programului cineva trebuie să rupă ușa ca să ajungă să își ia copiii acasă.

Nu am înțeles niciodată de ce programul creșelor, grădinițelor și al școlii după școală de stat nu este corelat cu cel al majorității celorlalte locuri de muncă. De nu știu câte ori nu mi s-a întâmplat să alerg efectiv pe stradă ca să ajung și am găsit-o pe fii-mea singură în grupă, amărâtă că după ea nu mai vine nimeni. Și mai știu zeci de povești de la alți părinți puși în fel de fel de situații dificile. Și, hai, că noi suntem mai căliți, dar copiii?! Ei ce vină au? Știu pe cineva care plătise un taximetrist să îi ducă la școală copilul pentru că nu avea efectiv cum să facă.

Eu am bunicii aproape și tot mi se pare un haos, toată această tevatură. Nu sunt genul care dacă am treabă la serviciu să las totul și să fug. De sute de ori l-am sunat pe tata să se ducă să o ia el pe fii-mea de la grădiniță în anii trecuți. Acum, ca să ajungă la școală așa cum trebuie—pieptanată, cu hainele aranjate—dimineața sunt ca un titrez. La ora la care ar trebui sa ies pe ușă, eu fac codițe împletite.

Și nu, nu e doar despre mine, despre noi. E povestea a mii de mămici și tătici care în fiecare dimineață aleargă capii pe străzi ca să ajungă și la grădiniță/școală și la serviciu la timp. Mii de părinți zăpăciți care se sună la ora 4 și se întreabă ”poți tu să ajungi azi?” Mii de părinți care își lasă la o parte cariera ca să ajungă la școală. Mii de părinți care stau la serviciu mai mult ca să câștige mai mulți bani ca să plătească grădinițe particulare/ after-schooluri private care au un program decent. Pentru că nu interesează efectiv pe nimeni acest aspect.

Nu mai zic de vacanțele intersemestriale sau alea puse în timpul timpului trimestrului. Ce se presupune că ar trebui să facă în această perioadă un părinte cu un copil de 3 ani, să zicem? Nu toate grădinițele sunt deschise. Școlile nici atât, iar eu nu m-aș risca să o las pe fii-mea 10 ore singură în casă. Dar, ce drăguțǃ Ȋi ducem la after-school-uri private sau plătim bone la negru. Dar, nu toată lumea își permite să plătească 2-300 de lei pe săptămână, și chiar dacă îi ai trebuie să faci cercetări aprofundate înainte de a aduce o bonă în casă sau de a alege un after-school decent. Și atunci, hai cu mama la serviciu, că vedem noi ce faci toată ziua pe-acolo. Sau toată familia își ia concediu de odihnă pe rând. Sau cineva se îmbolnăvește subit și e nevoit să stea acasă.

Și, nu, nu m-a pus nimeni să am doi copii. Și, da, m-am gândit și la treaba asta înainte să iau această decizie. Și mi-am dorit foarte mult copiii și am zis că facem un sacrificiu. Dar mă gândesc că se bat atât de mulți cu pumnul în piept pe la televizor că sprijină familiile și copiii și că doar cu o semnătură pe o hârtie ar putea schimba ceva. O oră adăugată în plus la programul acestor instituții ar face diferența.

Dar nu interesează pe nimeni. Și noi vom alerga în continuare pe străzi și ne vom ruga să se facă odată mai mari să îi putem trimite singuri la școală, de parcă ar fi vina lor că doar nouă ne pasă de ei.