Ieri m-am trezit la ora 4 dimineața, după vreo 4 ore de somn. Dar nu e nimic special, mă încadrez în media lunii octombrie. La 5 am plecat la gară, la 8 am ajuns la Pitești. De la 9.30 la 11.30 am avut două întâlniri în două locuri diferite. Apoi, am plecat la Curtea de Argeș pentru a pune la cale o campanie draguță cu niște oameni și mai drăguți.
Înapoi în Pitești, am mai bântuit pe la niște cofetării, în interes de serviciu, evident. La 17.05 am ajuns înapoi la gară. Am pierdut trenul. Și dacă aveam două ore de așteptat (nu, nu merg cu microbuzul pentru că îmi este frică), am folosit sala de așteptare ca să fac o ședință foto. Trebuia neapărat să am niște fotografii cu niște prăjituri și pentru că doamna de la cofetăria respectivă nu a vrut să mi le pună într-o cutie, deși i-am spus ca le transport pe o distanță lungă, am hotărât să improvizez ceva. Eram convinsă că până acasă se vor storcoși. Așa că am folosit lanterna de la un telefon pe post de lumină și m-am pus pe fotografiat. La 21.30 am fost acasă. După 16 ore și jumătate de când plecasem. Și, Doamne, cât mi-a plăcut!
Nu îmi place să stau în birou. Mă apucă depresia dacă, măcar din când în când, nu plec undeva. Am avut vreun an un job care nu presupunea nicio ieșire și în pauza de masă mă duceam să mă plimb pe străzi. Nu mai aveam niciun randament în zilele în care stăteam acolo nemișcată. Mă simțeam ca într-o cușcă.
Îmi place să plec. Oriunde. Să întâlnesc oameni, să vorbesc cu ei, să îmi povestească ce-au mai făcut, să schimbăm idei și din ele să naștem altele. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am imaginat că aș putea face o meserie care să presupună să ajung la un birou la o oră fixă, să mă ridic de pe scaun la pauza de masă, să mă așez apoi la loc și să plec acasă la finalul programului. Când eram copil, în vacanțe, strângeam toti copiii din sat și ne jucam ”robingo”, mă jucam de-a reporterul, prezentam știri, mă vedeam plecând cu o valiză în mână undeva, habar n-am unde, dar plecând.
Stat în birou= depresie
Când m-am făcut mare, m-am luptat pentru dreptul meu de a nu fi studentă la ASE, cu oricine încerca să-mi expună părțile pozitive. Le spuneam atât: eu dacă stau 8-9-10 ore într-un birou, într-un an mor. La propriu. Când au văzut că nu au cu cine să se înțeleagă, m-au lăsat să îmi văd de-ale mele cu jurnalismul. Și nu m-am visat niciodată vedetă pe sticlă. Nu! Reporterii din filme, cu carnețel, care erau mereu pe teren și scormoneau după informații mă fascinau mai mult. Și apoi, când se puneau la mașinile lor de scris și entuziasmul pe care îl aveau când își vedeau articolul tipărit făceau și ele parte din visele mele.
Am vrut la un moment dat să mă fac polițist, dar tata a zis că nu vrea să am o viață grea ca a lui. Probabil că dacă m-am fi încurajat aș fi fost un criminalist destul de bun. Totuși, nu știu dacă m-aș fi putut încadra în rigorile unui sistem militar, dar cred că asta se educă.
Pașii nu m-au dus către subiecte dure ca cele ale unei anchete, ca-n filmele care m-au cucerit. Am ajuns dintr-o întâmplare (fericită) reporter pentru subiecte culinare și de aproape 13 ani tot în lumea asta mă învârt. Și ce-mi mai place! Și mai mult îmi place că pot să am libertate. Că meseria mea se face mai bine din afara biroului. Că pot scrie efectiv de oriunde, oricând. Că pot scrie despre lucruri frumoase, fără presiuni. Desigur, cât am lucrat la cotidian, am avut parte și de subiecte mai încrâncenate și mi-au plăcut și ele, îmi dădeau adrenalină. Dar nu am schimbat guverne, nu am căutat fraude, nu am abordat subiecte de Pulizer. În schimb, am făcut educație cu privire la alimentația sănătoasă și m-am luptat ca oamenii să înțeleagă ce mănâncă.
Sunt încă o nebună care ca să facă un articol despre o cofetărie se urcă în tren să se ducă acolo unde este cofetăria, care face interviuri față în față, care dă telefoane, de se miră și oamenii ce naiba vreau de la ei, de nu le trimit întrebările pe e-mail. Vreau informații, altele decât cele pe care stau să le gândească 2 zile înainte să-mi trimită un material de la PR, vreau emoție, vreau să-mi satisfac nebunia.
Mi-a plăcut mereu să plec singură în delegații. Nu aveam atunci telefoane inteligente, facebook, internet pe telefon. Trebuia planificat totul din redacție, plecam cu foi cu notițe, cu adrese, numere de telefon și dacă uitam ceva, asta era trebuia să mă descurc eu cumva. Eram mai tânără și nu prea-mi era frică de nimic, nici să călătoresc noaptea cu trenul, deși am avut peripeții, nici să mă întâlnesc cu oameni pe care-i auzeam o singură dată la telefon, nici măcar că nu-mi iese subiectul. Aveam în cap cuvintele lui Sorin Preda, Dumnezeu să-l ierte, nu găsiți la subiect ce trebuie, folosiți-vă de ce vedeți pe drum, orice poate fi un subiect, dacă aveți abordarea potrivită.
Sunt conștientă că nu voi ieși la pensie cu legitimația de ziarist în buzunar. Dar cât mai pot, cât mai există oameni care mai cred în treburile astea, care mă și plătesc să fac treaba așa cum cred eu, cât mai există cititori care apreciază că găsesc în revistă altceva decât citesc peste tot, eu sunt fericită. Indiferent cât de obosită sunt.
Tu ce părere ai?